Interviu: Spovedania unui neinvins (II)

Interviu: Spovedania unui neinvins (II) marcian bleahurosia montana

Timpul alaturi de profesorul universitar Marcian Bleahu se scurge pe nesimtite. Imi acordase o ora, isi lasase calculatorul pe care lucra la o noua carte, si se asezase comod pe o canapea in fata mea, deschizand larg mainile, in semn ca imi sta la dispozitie.
Din cand in cand, Monel, sotia profesorului si omul care i-a privit atent cariera si viata tumultoasa, avand grija de toate amanuntele, ne aducea fie cate un pahar de "apa cu bule", fie un platou cu prajituri, atenta si la timpul care se scurgea implacabil. Depasisem doua ore de discutii, doream sa ating toate subiectele pe care mi le propusesem sa le dezbat cu distinsul profesor universitar si am mai obtinut o prelungire, mai ales ca interlocutorului meu, parea sa-i faca placere conversatia noastra.

Rep: Nu pot pleca pana cand nu abordam si "problema Rosia Montana", atat de discutata si de dezbatuta in aceste saptamani din urma, mai ales ca ati cunoscut perfect aceasta zona, ii stiti istoria si, cu siguranta parerea dumneavoastra avizata ar trebui luata in considerare.

M.B.: Eu sunt geolog, dar sunt si un ecologist convins, un iubitor al naturii si un mare sustinator al conservarii ei. La Rosia Montana vorbim, in primul rand, despre un fenomen ciudat, legat de rocile vulcanice din muntii metaliferi. In Carpatii de sud nu exista, in Carpatii metaliferi exista patrulaterul aurifer. Este perimetrul Roșia Montana - Bucium, Baia de Aries, Almas - Stanija si Brad - Sacaramb. Pe aceste locuri a fost un vulcan, iar roca care se gaseste aici se numeste dacit.

Aceasta roca este alcatuita din minerale. Rocile vulcanice sunt formate, de obicei, din cuart, feldspat si din diferite minerale grele colorate, printre care si mica, un mineral de culoare aurie, care contine aur si argint, numita mica auro-argentifera. Istoric vorbind, cand izbucneste un fenomen magmatic, topitura care la exterior se numeste lava, la interior se numeste magma. Aceste roci sunt roci magmatice, deci roci nascute dintr-o topitura formata in interiorul pamantului.

Cand iese la suprafata, isi schimba chimismul, dupa cum scade presiunea si temperatura de suprafata. La inceput se separa mineralele grele care sunt greu de topit, iar mai sus, spre exterior apar feldspatul si mica. Daca gasesc anumite crapaturi, ele pot aparea la suprafata. Pe crapaturile astea, numite si filoane, a iesit magma cea mai fluida, aurul asa-numitul aur nativ, sau pirita aurifera. S-au gasit niste esantioane fantastice in perimetrul de care vorbim, cu aur nativ care ia cele mai ciudate forme.

Eu am vorbit cu mineri batrani care isi aduceau aminte ca pe vremea copilariei lor, mergand pe dealuri, aceaste filoane aproape ca straluceau in soare. Aurul a fost descoperit inca din paleolitic, apoi a fost exploatat de catre agatarsi, un popor de origine scito-iraniana semnalat in antichitate pe teritoriul Transilvaniei si, in fine, de catre daci, care au strans o avere fabuloasa de tone de aur. Romanii au aflat de aceasta imensa comoara si au invadat Dacia pentru a pune mana pe ea.

Vreme de 175 de ani, romanii au scos 60% din zacamantul de aur nativ din acest perimetru, in care se afla si Rosia Montana. Vorbim aici de o exploatare care se baza pe urmarirea unor filoane de aur, care mergeau fie la suprafata, fie si in adancime, incotro te ducea filonul. Dupa romani au venit habsburgii, apoi austro-ungarii care au mai scos vreo 20% din zacamant. Noi, romanii am extras ce a mai ramas. Interesant este ca pentru exploatare s-au folosit tot vechile galerii romane care insumeaza vreo 70 de kilometri de sapaturi. Ceea ce mi se pare imens!

Rep: Pana cand s-a extras aur nativ, provenit din filoane in acest perimetru?

M.B.: Orice minune nu dureaza la infinit. La un moment dat, aceste filoane s-au terminat. Teoretic, atunci s-a incheiat exploatarea aurului nativ in Apuseni. Dar a existat un ministru al geologiei pe vremea lui Ceausescu, n-are rost sa-i pomenim aici numele, care a reusit sa-l convinga pe conducatorul de atunci al Romaniei ca aurul se mai poate scoate si din piatra seaca, explicandu-i ca roca de acolo, adica dacitul contine pirita aurifera.

Ceausescu a cerut explicatii, iar ministrul i-a povestit ca este necesara organizarea unei cariere la suprafata. Prostia mare, la care vad ca nimeni nu se gandeste si nu vorbeste nici acum, este ca la o tona de roca, de dacit, nu se poate extrage decat 1,7 grame de aur.

Rep: Vreti sa spuneti ca pentru cele 328 de tone estimate de aur care se mai gasesc la Rosia Montana se vor muta practic muntii din loc?

M.B.: Cu siguranta! Nu unul, ci patru munti vor fi practic tocati marunt pentru a se obtine cele 328 de tone de aur, care insa nu vor fi, in realitate decat vreo 250, pentru ca sunt si pierderi. Mai este insa vorba si despre vreo 3.000 de tone de argint, dar si alte metale rare despre care, iarasi, se vorbeste foarte putin.

Ca sa darami acesti patru munti de acolo, ganditi-va, daca va imaginati Brasovul ca in cativa ani ar disparea toata Tampa. In plus se va merge si in adancime, deci va aparea un crater. Acesta este un peisaj care mie nu imi place deloc.

Rep: Toata lumea a inteles ca acest gen de exploare nu se poate face decat prin tehnologia cu cianuri. Este periculoasa? Ce riscuri pot aparea folosind aceasta tehnologie?

M.B.: Nu vreau sa intru in foarte multe amanunte privind procedura pe care compania care doreste sa exploateze aceste rezerve de aur o va folosi. Ei spun ca vor folosi un sistem de cianurare in sistem inchis, adica solutia de cianura-apa se va amesteca cu minereul macinat in tancuri speciale, unde va avea loc solubilizarea aurului si argintului, recuperarea cianurii folosite fiind in cantitati mai mari decat prin solutia clasica.

A fi in cantitati mai mari nu inseamna a fi in totalitate. Unde se va duce restul de solutie, adica cianura de sodiu amestecata cu restul de roca pisata? Pai se duce in aer, ca aerosoli, care sunt purtati in atmosfera producand ploi acide, sau in apa, care se transforma in apa acida. Acolo insa sunt si alte minerale importante si pretioase: germaniu, litiu sau wolfram, care raman in nisipul din roca pisata. Unde depui aceste nisip?

Ei vor sa faca o vale cu un baraj de 185 de metri inaltime de forma piramidala, care va zagazui un lac de 8 kilometri lungime in care se va depozita nisipul folosit si restul de solutie de cianura de sodiu care nu a putut fi reciclata. Tot ei spun ca barajul va fi foarte sigur, fiind un baraj de arocament, adica din piatra.

Dar eu aduc cateva exemple tragice. Cel mai vechi la noi in tara este cel de la Certej, unde, la 30 octombrie 1971, s-a rupt barajul iar valul de acid de steril a inghitit, in doar un sfert de ora, 89 de oameni si a ras de pe fata pamantului sase blocuri de locuinte, un camin de familisti si patru locuinte individuale, iar al doilea la Baia Mare, in 2000, cand cianura deversata prin ruperea barajului a afectat raurile Sasar, Lapus, Somes, Tisa si fluviul Dunarea, inainte de a ajunge in Marea Neagra.

Apele poluate atunci, in special Tisa si Dunarea, au provocat moartea unei mari cantitati de peste in Ungaria si in Iugoslavia. Se tot vorbeste despre exploatarile de aur din Finlanda si Canada. Numai ca aceste tari folosesc intr-adevar cianura, dar ceea ce rezulta din procesele tehnologice este criogenat, adica inghetat pentru a nu se propaga in aer si in apa, o tehnologie extrem de sofisticata si costisitoare despre care la noi nu se vorbeste, pentru ca nu sunt bani pentru asa ceva.

Rep: Ce parere aveti despre protestele pro si contra acestei exploatari?

M.B.: M-am despartit de politica cu multi ani in urma. Singura mea politica nu a fost, de altfel, decat politica ecologista. De aceea am si acceptat functia de presedinte onorific al Partidului Verde. Daca protestele masive impotriva exploatarii nu au decat un scop de protejare a naturii, nu pot decat sa fiu de acord cu ele.

Insa demonstratiile pro exploatare, cu mineri blocati in asa-zisa mina de la Rosia Montana ma fac sa zambesc. Acolo unde s-au blocat minerii, in galeria Catalina-Monulesti, este un fel de muzeu cu valoare pur arheologica, in el pastrandu-se urme ale exploatarii din toate perioadele istorice. Este un fel de propaganda care vine din ambele tabere, pro si contra, si se lanseaza tot felul de informatii, spuse doar pe jumatate, in functie de situatiile ivite.

Trebuie sa privim situatia de la Rosia Montana, detasati de orice fel de interes, strict din punct de vedere al viitorului acestei zone, iar eu cred ca putem obtine si bani si notorietate facand altceva in loc sa ne asumam niste riscuri atat de mari, exploatand putinul aur ramas acolo, printr-o procedura complicata si, mai ales, riscanta.

Rep: Despre ce solutii vorbiti?

M.B.: In Spania exista o galerie de 5 kilometri, sapata pe vremea romanilor, amenajata, care a devenit o mare atractie turistica, este extrem de vizitata, aduce bani din turism si faima regiunii in care se afla. Ei au doar 5 kilometri, noi avem 70, iar astia 70 de kilometri reprezinta cele mai mari vestigii de minerit roman din lume.

Nu este pacat sa le distrugem si sa nu le exploatam turistic? Regiunea este foarte frumoasa. Efortul de a reface pasunile, padurile si de a amenaja o sosea care pleaca din Valea Ariesului si urca pe creasta pana la Rosia Poieni nu cred ca este foarte mare. Avand o infrastructura de acest gen cu siguranta ca se va putea dezvolta aici un turism cultural imbinat cu agro-turismul, care vad ca merge foarte bine in Romania si in regiuni mai sarace in frumuseti naturale.

Dar trebuie sa existe o strategie, cateva creiere limpezi care sa evalueze, sa cantareasca cele doua variante si sa o aleaga pe cea care ar avea impactul cel mai benefic pentru Romania, pe termen lung. Exploatarea aurului nu va dura la infinit. Ea se va opri la un moment dat. Problema locurilor de munca despre care se tot discuta va reveni. In urma exploatarii relieful va ramane total desfigurat si nu se va mai putea reface niciodata.

Pericolul de a se rupe acel baraj-minune despre care se vorbeste va exista tot timpul. Generatiile viitoare vor afla de peisajele minunate din aceasta zona doar din fotografii sau povestile batranilor. Si este mare pacat!

M-am despartit de profesoul universitar Marcian Bleahu, tarziu, aproape in noapte. Depasisem cu mult timpul care imi fusese acordat, dar domnia sa parea ca mai are multe de povestit. Am promis ca voi reveni si vom discuta si despre pasiunea sa pentru muzica, despre care mi-a spus ca, desi nu are nicio legatura cu profesia de geolog este la fel de arzatoare. La aproape 90 de ani, Marcian Bleahu este un neinvins, cum singur se caracterizeaza, dupa nenumaratele incercari prin care a trecut, si unul din marile spirite care au marcat sfarsitul veacului trecut si inceputul acestui nou secol in societatea romaneasca.

Foto: Marcian Bleahu. Autor: Dan Manusaride.