Premiul Pulitzer pentru talentul de a relata o moarte. Un subiect care nu intereseaza pe nimeni: etica unei stiri de presa

Premiul Pulitzer pentru talentul de a relata o moarte. Un subiect care nu intereseaza pe nimeni: etica unei stiri de presa Ce ar trebui sa faca un jurnalist care, intamplator, asista la un eveniment tragic, care ar putea deveni o stire de prima pagina? Intervine pentru a preintampina tragedia sau relateaza/fotografiaza si transmite textul/imaginea? Iar daca intervine, cum o face?
Intrebarile acestea se pun rar, iar raspunsurile sunt mai degraba baiguite. Cum nu exista un "manual" universal  acceptat al eticii de presa, vom cauta un raspuns empiric, apeland la doua exemple: unul real, celalalt desprins dintr-un film artistic (bazat, totusi, pe fapte reale).

In anul 1993, fotograful sud-african (alb, sau caucazian, cum doriti sa-i spuneti) Kevin Carter (n. 1960) a plecat in Sudan sa documenteze efectele Razboiului Civil care macinase tara si foametea cumplita care o bantuia. Cu acel prilej, Carter a realizat o fotografie care a facut, instantaneu, ocolul lumii: "Fetita si vulturul".

Imaginea suprindea un copil (s-a dovedit ulterior ca nu era o fetita, ci un baietel) subnutrit, ghemuit la pamant iar in spatele acestuia un vultur urias, care astepta sa se infrupte din el. Fotografia a fost recompensata cu premiul Pulitzer, dar a declansat si o polemica virulenta: a procedat corect fotograful? N-ar fi trebuit, in loc sa apese pe declansator, sa alunge vulturul si sa ajute cumva copilul?

Peste un an, la 27 iulie 1994, la doar 33 de ani, Carter s-a sinucis, lasandu-se intoxicat de gazele de esapament ale masinii sale. Toata lumea a crezut ca fotograful si-a pus capat zilelor fiind ros de remuscari.

Lucrurile, insa, stau cu totul altfel: Carter, alaturi de doi prieteni sud-africani (tot albi) au fost luptat deschis impotriva apartheidului din Africa de Sud. Pentru implicarea sa a fost inclusiv amenintat cu moartea.

Dupa moartea sa, s-au facut cercetari amanuntite asupra conditiilor in care fusese facuta fotografia cu copilul famelic pe care se pregatea sa-l devoreze un vultur urias, iar misterul fotografiei a fost elucidat complet abia in anul 2011, in urma unei minutioase anchete realizate de cotidianul spaniol El Mundo.

Cum am spus, nu era vorba despre o fetita, ci despre un baietel, iar acesta se gasea la cativa metri distanta de parintii sai (nu apar in imagine) care stateau la coada ca sa primeasca alimente din partea unei organizatii umanitare. La mana baietelului era vizibila o bratara speciala, care atesta faptul ca acesta se gasea deja in grija unei astfel de organizatii.

Fireste, fotografia era cat se poate de reala, dar copilul nu se gasea, de fapt, in pericol. De altfel, baietelul a fost identificat: avea sa supravietuiasca foametei din Sudan si avea sa moara 14 ani mai tarziu, rapus de malarie.

E drept, Carter s-a sinucis, dar nu din pricina faptului ca a realizat acea imagine, ci pentru ca, asa cum a marturisit intr-un bilet gasit dupa moartea sa: "Sunt deprimat… fara telefon, fara bani de chirie, fara bani pentru pensia alimentara, fara putinta de a-mi plati datoriile… Sunt bantuit de amintirea omorurilor, a cadavrelor pe care le-am vazut, a ororilor… Copii murind de foame sau din pricina ranilor, de nebunii sadici care se bucura sa apese pe tragaci, de calai…"

Postum, onoarea fotogafului a fost salvata, dar intrebarea ramane: cand moartea este "la un click distanta", cum se spune, ce faci - incerci sa o impiedici sau apesi pe declansator?

Al doilea exemplu dateaza din anul 1951, cand a fost lansat filmul "Ace in the Hole" ("Asul din maneca"), regizat de Billy Wilder, cu Kirk Douglas in rolul principal.

Kirk Douglas joaca rolul lui Chuck Tatum, un jurnalist-lichea, betiv si afemeiat, concediat in repetate randuri. Incercand sa-si ingroape trecutul, Chuck Tatum paraseste New York-ul si porneste spre vest, unde reuseste sa se angajeze la Albuquerque Sun-Bulletin din statul New Mexico.

La o vreme, Chuck afla ca un localnic, Leo Minosa, in vreme ce cauta vechi artefacte indiene, a ramas captiv intr-o galerie subterana, care s-a prabusit.

Chuck evalueaza rapid si cinic situatia si ajunge la concluzia ca a dat peste ceea ce el considera a fi o mina de aur jurnalistic. Izbuteste sa convinga echipele de salvare sa actioneze dupa un plan prin care operatiunea urma sa dureze mult mai mult, vinde povestea salvarii, pentru 1.000 de dolari pe zi, cotidianului din New York de  unde fusese concediat si pentru promisiunea de a-si primi, ulterior, slujba inapoi, concesioneaza terenul din jurul galeriei prabusite si percepe bani pentru acces in zona miilor de oameni veniti de pretutindeni sa asiste pe viu la operatiunile de salvare si transforma totul intr-un soi de mare serbare populara: vinde bautura, mancare, aduce muzicanti.

Ca sa fie tacamul complet, reporterul o seduce si pe Lorraine, sotia lui Leo Minosa.

In fine, din pricina ritmului prea lent in care avansau salvatorii, Leo, captivul din subteran, moare, precum moare si Chuck Tatum, injunghiat cu o foarfeca de Lorraine.
 
Grav ranit, Tatum se intoarce in birourile Albuquerque Sun-Bulletin, de unde demisionase, si rosteste o replica devenita celebra: "Sunt un jurnalist de 1.000 de dolari pe zi, dar ma poti avea gratis."

Si chiar a fost luat gratis, doar ca nu de patronul ziarului, ci de moarte.

Scenariul filmului a fost inspirat de doua episoade reale: o operatiune de salvare din subteran a unui barbat din Kentucky, in 1925 si o alta, petrecuta in anul 1949, cand o fetita de trei ani, Kathy Fiscus, a cazut intr-o fantana dezafectata.

In ambele cazuri, la fel ca in film, operatiunile de salvare au esuat, dar reporterii trimisi la fata locului au reusit sa transforme aceste tragedii in subiecte de senzatie pe plan national.

Pentru felul cum a relatat de la fata locului drama barbatului din Kentucky, jurnalistul William Burke Miller a fost recompensat cu premiul Pulitzer.