De ce nu este aurul o investitie sigura
aurinvestitie aurrothschildnapoleonwellington
Multe publicatii se intrec in a ne "lumina" cum ca "aurul este o investitie sigura". Ce inseamna exact asta nici ele nu stiu prea bine, mai ales ca, acum cativa ani, ne spuneau ca "investitiile imobiliare sunt sigure".
Sigure in ce sens? Daca nu te calca hotii pe tine sau pe banca depozitara, ramai cu aurul. Daca nu-ti darama un cutremur sau un incendiu casa neasigurata, ramai cu acea casa, dar, daca ai cumparat aurul sau casa ca investitie, ca sa obtii profit, si pretul lor scade, mai ai bani de... paine?
In primul rand, dincolo de excelenta si simpla motivatie data de Warren Buffett (care, desigur, nu s-a sfiit deloc sa speculeze pretul infim la care ajunsese argintul la un moment dat) refuzului sau de a cumpara aur, acest metal pretios nu este "o investitie sigura" in primul rand pentru ca nu exista investitie suta la suta sigura. Probabil ca singura care se apropie de acest statut este investitia in pamantul lucrat care asigura traiul unei familii sau al mai multora, fara sa se urmareasca valorificarea externa a productiei, adica tocmai... neobtinerea unui profit.
Caci, ce valoare are tot aurul din lume sau o casa, un imobil, o actiune sau un milion de actiuni, de dolari sau de euro daca pe primele nu le poti valorifica pentru traiul cotidian, iar celelalte pot fi facute praf de inflatie? Cu alte cuvinte, daca te afli in desert (nu neaparat la propriu), cea mai mare valoare o au o sticla cu apa si niste hrana...
Un exemplu excelent despre cat de riscanta poate fi o investitie in aur vine din istorie, de acolo de unde, daca ne-ar interesa, am avea de invatat si de aflat totul, intrucat nu este nimic nou sub Soare, numai personajele si anii se schimba, situatiile nu prea.
In primavara anului 1815, Napoleon revine la Paris, din exil, hotarat sa-si reia ambitiile imperiale. La aflarea vestii, cea mai importanta familie de bancheri a vremii, Rothschild, a cumparat de pe piata tot aurul pe care-l putea gasi.
Motivul era simplu: Nathan Rothschild, considerat "Napoleon al finantelor", presupunea ca – asa cum a fost cazul tuturor razboaielor napoleoniene – si noul conflict va fi de lunga durata, caz in care ducele de Wellington, comandantul trupelor aliate impotriva lui Napoleon, ar fi avut nevoie de bani (de aur) pentru a sustine efortul de razboi. Pe cale de consecinta, pretul aurului urma sa explodeze.
Acest calcul era sa-i fie aproape fatal lui Nathan Rothschild, intrucat, pe 18 iunie, aliatii il infrang rapid si definitiv pe Napoleon. Asadar, Rothschild statea aproape la propriu pe un munte de aur pe care nimeni nu-l mai dorea pentru a plati un razboi care se incheiase aproape inainte de a incepe.
Prin urmare, pretul aurului – investitia aia sigura – urma sa scada vertiginos, cu o viteza mult mai mare decat crescuse, urmand sa le provoace investitorilor pierderi pe masura.
Numai ca, gratie retelei exceptionale de curieri proprii, Nathan Rothschild a aflat cu nu mai putin de 48 de ore inaintea guvernului Marii Britanii vestea victoriei lui Wellington, fapt care i-a permis sa faca singura manevra posibila pentru a transforma potentiala pierdere intr-un imens castig: sa foloseasca aurul pe care-l avea pentru a cumpara obligatiuni emise de Marea Britanie, a caror valoare, intrucat aliatii castigasera razboiul, urma sa creasca.
Contrar regulilor, Nathan Rothschild a continuat sa cumpere chiar si cand pretul obligatiunilor a inceput sa creasca, dupa care, in ciuda rugamintilor disperate ale fratilor sai de a vinde, a rezistat acestei tentatii… inca un an.
La capatul caruia, si-a lichidat pozitiile, marcand un profit care, in zilele noastre, echivaleaza cu 600 de milioane de lire sterline...
Un produs media marca Rentrop&Straton 
