O scrisoare aproape pierduta
scrisoare pierdutapostaserviciicozighisee
Bucurestiul este un oras maaare, cu un maaare numar de locuitori care ar trebui sa aiba la dispozitie tot atatea solutii pentru a se achita de obligatiile lunare fata de furnizorii de servicii.
Numai ca ghiseul postal a ramas cu radacinile infipte adanc in constiinta publicului. Se spune ca martea sunt trei ceasuri rele. Din pacate, in fata ghiseelor, timpul s-a blocat in cea de-a doua zi a saptamanii, cand toata lumea isi consuma cele 180 de minute de rau augur stand la cozi.
Dis-de-dimineata, concetateni de aproape toate varstele (dar mai ales a treia) asediaza oficiile postale. Unii vor sa ridice alocatia copilului sau pensia, sa plateasca gazele sau telefonul sau pe toate la un loc. Si, in toata babilonia, se nimereste cineva care chiar nu are cum sa-si rezolve problema decat la posta.
Asta pentru ca a primit o scrisoare recomandata. Ajung, cu avizul pe care factorul a uitat sa treaca numarul unitatii de la care poate fi ridicata scrisoarea, la oficiul de unde ridic, de obicei, corespondenta.
La ora 8.20, intru pe usa ingusta ca strunga de oi. Inauntru, stupoare: locul e plin de clienti. Trei ghisee si cinci cozi de cate 15-20 de persoane. Dupa cel mai optimist calcul, daca fiecare sta un minut jumate, si tot pierd o gramada de timp. Dar, in martea perpetua, aglomeratia este atat de mare ca nu are loc nici macar proverbialul ac, necum optimismul.
Pe la noua si zece, ajung la destinatie, unde ii fac cunostinta domnisoarei cu avizul. Cei doi se plac instantaneu. Dar, degeaba. Recomandata este de negasit. Explicatia este simpla: am gresit oficiul postal.
In jur de ora 10.00, ajung la alta locatie. Aici nu sunt cinci cozi, ci numai doua la care nu asteapta 100 de persoane ci numai 95. Pe la jumatatea drumului, aflu, cu totul intamplator, ca problema mea isi are rezolvarea la mesagerie. Noroc ca aceasta e, la propriu, la doi pasi.
Si la mesagerie este coada. Chiar si aici, lumea asteapta sa-si plateasca telefonul si gazele. La tejgheaua inalta de 1,6 metri, sunt trei domnisoare. Toate trei servesc: doua publicul si una masa. O doamna de bine ii spune acesteia din urma ca ar vrea un timbru.
"Aici nu este oficiu!", i se raspunde. Insa desertul o indulceste pe tinerica astfel incat intinde mana dupa efectul postal solicitat. Incurajata de fapta buna, "fetita cu timbre" nu se mai opreste. Din trei in trei minute, intreaba: "Mai vrea cineva un timbru?"
O clienta care tocmai intrase pe usa cu o falca in tavan si cu una in gresia de pe jos se plange ca nu i-a spus nimeni ca isi poate plati si factura la gaze dupa ce tocmai scapase de cea de telefon. "Daca aveti gaze, luati Dicarbocalm!", face un domn o gluma... rasuflata.
La 10.45, imi vad cu ochii (cu ce altceva?) visul de a ajunge la ghiseu. Nu insa si scrisoarea. Am stampila de la firma, dar nu am delegatie, intrucat mai ridicasem corespondeta cu buletinul si "pecetea". Cu un zambet de director la Microsoft, functionara imi zice ca, la ea, sunt alte reguli. Asa ca trebuie sa ma autodeleg ad-hoc, dupa care ma duc cu delegatia la doamna diriginta.
La 11.00 fix, recomandata mea este gasita. "Evrika!", striga, in sinea mea, cei 20 de neuroni care mi-au mai ramas dupa lupta cu sistemul.
Continutul plicului este de o importanta capitala: "Felicitari! In urma cumparaturilor pe care le-ati facut pe 20 decembrie 2010, firma noastra va rasplateste fidelitatea cu un calendar de buzunar pe 2011. Felicitari inca o data!"
Este 11.05. Pe la 12.00, imi revin si o apuc spre serviciu. Mai ca ajungi la concluzia ca, pentru a ridica o inutila si aproape pierduta scrisoare de la posta, ai nevoie de o zi de concediu. Aaaa, dar sa nu uit! In valtoarea relatarii, am uitat sa va intreb: mai vrea cineva un timbru?
Un produs media marca Rentrop&Straton 
