Analizele Manager.ro: Dedesubturile interventiei NATO in Libia

Analizele Manager.ro: Dedesubturile interventiei NATO in Libia libiarazboiul din libianatointerventia nato in libiagaddafinicolas sarkozy

Poporul libian sarbatoreste sfarsitul erei Gaddafi, dupa ce fortele rebele au preluat controlul asupra unei parti importante din Tripoli. Se pare, asadar, ca s-a mai incheiat un razboi. Un razboi care merita insa o privire atenta, deoarece el a implicat o interventie a NATO in care, pentru prima data de la infiintarea acestei organizatii in 1949, SUA nu a mai fost vioara intai. Au mai fost insa si alte aspecte relevante care trebuie analizate.
Interventia NATO in Libia a fost mai mult o interventie a tarilor europene membre ale acestei organizatii, tari care au avut si motivatii nationale specifice, fara nicio legatura cu implementarea democratiei in Libia sau alte lucruri de acest gen.

De exemplu, presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, a vazut in acest razboi o buna ocazie de a lua un avans in fata contracandidatei sale de la alegerile prezidentiale de anul viitor, Marine Le Pen, pe care sondajele o situau periculos de aproape. Iar tarile de la Marea Mediterana, in special Italia, au vrut sa evite un potential val masiv de refugiati de religie musulmana  din Africa de Nord, similar valului de reugiati bosniaci care au invadat Germania si Austria in anii '90, in urma razboiului din Iugoslavia.

Motivatii personale au avut si tarile NATO care nu s-au implicat in aceasta interventie. Astfel, Guido Westerwelle, ministrul de externe german, a declarat de la inceput ca actiunea din Libia este plina de riscuri si de pericole, dar a uitat sa spuna ca riscurile la care se refera sunt de natura electorala. El a  trebuit sa tina cont de parerea germanilor, care s-au exprimat clar ca nu mai vor un razboi (Germania a mai fost prin nordul Africii in al doilea razboi mondial) si, ca urmare, le-a spus acestora ce voiau sa auda: „Germania nu va participa la acest conflict.” Desigur, acum cand se contureaza succesul Aliantei, Westerwelle subliniaza contributia tarii sale la impunerea de sanctiuni Libiei si la ajutorul dat civililor.

Greul a fost dus, asadar, de Franta si Marea Britanie, in timp ce SUA s-a implicat doar pe jumatate. Nu s-a mai pus in fruntea actiunii asa cum facea de obicei, in schimb a furnizat materialul de lupta, de la sisteme de supraveghere prin satelit pana la munitia necesara.

Nu trebuie neglijat insa rolul libienilor insisi care au reusit sa se transforme dintr-o gramada de civili, dezorganizata si prost echipata, intr-o forta capabila sa captureze Tripoli. Asta nu inseamna minimizarea rolului NATO – daca aliatii n-ar fi scos din lupta avioanele, tancurile si artileria lui Gaddafi, rebelii ar fi fost si acum izolati in Benghazi – ideea e insa ca iti trebuie mult mai mult curaj ca sa lupti efectiv in desert si in zonele urbane decat ca sa lansezi rachete Hellfire de la o distanta sigura.

In plus, rebelii s-au remarcat si printr-un considerabil simt politic. Probabil au luat aminte la invataturile razboiului din Irak, unde destramarea armatei nationale si decapitarea administratiei au avut consecinte dezastruoase. Ca urmare, in Libia ei au facut exact pe dos: au pastrat politia si aparatul de securitate intacte si, totodata, i-au intampinat cu bratele deschise pe cei care au vrut sa paraseasca aceste structuri. Astfel, daca Tripoli 2011 nu se transforma intr-un Bagdad 2003, rebelii vor putea spune ca au obtinut si o victorie politica in Libia, nu numai una militara.

Aceasta victorie politica nu este insa conturata pe deplin. Una dintre probleme o constituie instabilitatea trio-ului care ii conduce in acest moment pe rebeli. Apoi, pot aparea si disensiuni privind impartirea puterii intre fortele rebelilor care au participat la conflict: cei care au cucerit capitala Tripoli pot sa ceara o felie de putere mult mai mare decat este dispusa sa ofere multimea de la Benghazi, pentru ca, pana la urma, cei din Benghazi au pornit revolta si au suferit cele mai mari pierderi in primele 4 luni ale razboiului. Si, in fine, nu trebuie neglijati cei ramasi fideli lui Gaddafi, care, urmand exemplul sunitilor din Irak, ar putea sa se lanseze intr-o campanie de terorism fara sfarsit. Situatia din Libia e, asadar, departe de a se fi stabilizat.

Mai mult chiar, razboiul libian, care a fost numit de occidentali unul umanitar, forteaza o paralela cu ceea ce se intampla in Siria. Acolo, Assad Jr., un lider la fel de dur ca si Gaddafi, face un adevarat masacru: peste 2.000 de sirieni au fost ucisi din martie incoace. Si totusi populatia nu este intimidata si continua lupta pe intreg cuprinsul tarii. In aceste conditii, n-ar merita si sirienii sa primeasca sprijin occidental, asa cum au primit libienii?

Ar merita, dar probabil nu-l vor primi. Criteriul umanitar nu mai are ce cauta aici, din mai multe motive:

1. armata lui Assad e mult mai bine antrenata si echipata decat cea a lui Gaddafi;
2. relieful Siriei pune probleme serioase, aici nu mai este vorba de desertul libian si simplele bombardamente de la distanta nu ar fi suficiente;
3. Rusia, Turcia, China, Iran, Israel au spus clar ca nu vor un razboi aici;
4. Europa occidentala nu mai este amenintata de pericolul unui val de refugiati, Siria e prea departe;
5. SUA nu mai este dispusa sa se angajeze intr-un razboi pe teritoriu musulman, mai ales acum cand economia ei are mari probleme.

Si, in fine, ar mai fi un motiv: alianta NATO nu mai e asa de solida, si asta cu mult inainte de a aparea criza economica. Tarile europene membre au deja mari batai de cap cu salvarea monedei euro si cu stoparea revoltelor urbane din Marea Britanie si lor nu prea le mai sta gandul la ajutorarea insurgentilor din Orientul Mijlociu. NATO si-a cam atins limitele in razboiul din Libia. E-adevarat, rolul ei in mentinerea ordinii mondiale (un rol relativ nou) e departe de a se fi incheiat, dar se pare ca acum Alianta are nevoie de o pauza.