Analizele Manager.ro: De unde vine imensul apetit al SUA pentru razboi?

Analizele Manager.ro: De unde vine imensul apetit al SUA pentru razboi? razboaiele suasoldati americanirazboiul din irakadministratia obama

Ideea ca SUA este o natiune pacifista si cu inalte valori morale este una adanc inradacinata in constiinta cetatenilor americani. Din pacate, e o idee complet falsa. Istoria arata ca de cand a devenit o mare putere mondiala, pe la inceputul secolului 20, SUA a fost implicata in vreo 12 razboaie mari si in nenumarate alte confruntari armate de mai mica anvergura pe care, in mare masura, ea insasi le-a provocat.
Se pare, pur si simplu, ca SUA nu prea poate sa stea fara sa se razboiasca pe undeva, cu cineva. Lista conflictelor armate de pe glob din ultimii 100 de ani arata foarte clar ca putine sunt acelea in care nu au fost implicati si soldati americani. Si-atunci, in mod firesc, se naste o intrebare: de unde acest apetit al SUA pentru razboi?

Raspunsul e simplu, considera analistul Stephen M. Walt, profesor de relatii internationale la Universitatea Harvard: “Atunci cand ai la dispozitie un arsenal militar formidabil, asa cum are SUA, esti tentat sa vezi intreaga lume ca pe o suma de tinte potentiale. Ca urmare, cand ceva neplacut (din punctul tau de vedere) se intampla undeva, e greu sa rezisti tentatiei de a «face ceva»”.

Stephen Walt continua: “Inchipuiti-va urmatoarea situatie: presedintele sta in biroul lui de la Casa Alba si intra consilierii sai si-i spun: «Am aflat ca sunt niste nefericiti in zona X de pe glob carora li se intampla lucruri urate de tot, domnule Presedinte. Dar daca apasati pe butonul asta rosu, putem pune capat acestor lucruri. O sa ne coste cateva sute de milioane de dolari, poate chiar cateva miliarde pana terminam complet treaba, dar nu-i nicio problema, putem sa ne mai indatoram. SUA nu e amenintata de ce se intampla acolo, in zona X, dar chestia e ca mor oameni nevinovati. Cum decideti dvs., domnule Presedinte.»”

Doar cineva cu capul bine ancorat pe umeri, care intelege foarte bine prioritatile tarii sale si efectele pe termen lung ale razboiului, ar putea rezista unei asemenea “imbarligari”. Dar o asemenea persoana nu prea si-a gasit locul la Casa Alba in ultimii 20-25 de ani, ca sa ne referim doar la o perioada recenta si foarte cunoscuta. 

Toti presedintii americani din aceasta perioada au facut fara ezitare pasul spre razboi, inganand unul dupa altul acelasi discurs despre rolul special al Americii in lume, despre datoria ei de a aduce libertatea si democratia in orice colt de pe glob, despre acel “american exceptionalism” care nu se mai bazeaza insa pe vreun set de valori, ci pe forta militara bruta concentrata in mainile unui grup restrans care ia deciziile. 

O exceptie ar fi putut fi Barack Obama care, inainte de a fi ales presedinte in 2009, a dat impresia ca e mai putin razboinic decat predecesorii sai. Pana atunci el se opusese razboiului declansat de Bush in Irak, in 2003, si in general se manifestase ca un individ prudent si echilibrat, care nu are inclinatia sa foloseasca forta tam-nisam si care e capabil sa coreleze angajamentele internationale ale SUA cu resursele tarii.

Probabil impresia aceasta a avut-o si Comitetul Norvegian care i-a acordat lui Obama premiul Nobel pentru pace chiar imediat dupa alegeri, nu pentru ceva concret, ci mai mult pentru bunele sale intentii, pentru ceea ce ar fi urmat sa faca. Ca atat poporul american cat si Comitetul Norvegian s-au inselat o dovedeste bilantul lui Obama dupa doi ani de presedintie: implicarea SUA in Afganistan a crescut, razboiul din Irak nu e inca terminat si, in plus, a aparut si interventia in Libia (de pe o pozitie secundara, e-adevarat).

Si chiar in timp ce cititi acest articol fortele SUA urmaresc teroristi suspecti in cel putin 5 tari de pe glob si desfasoara actiuni militare care ar fi considerate un afront de nedescris daca ar fi intreprinse de alte tari pe teritoriul american. Nu mai vorbim de abuzurile incredibile comise in cadrul acestor actiuni de unii soldati americani (vezi cazul inchisorii Abu Ghraib din Irak) care spulbera pur si simplu ideea ca SUA ar actiona in calitatea ei de mare iubitoare a unor valori fundamentale (cum ar fi drepturile omului) si intr-o maniera superioara din punct de vedere moral.

In acest context, retorica americana despre respectivele drepturi ale omului devine doar o abureala. De altfel, SUA a refuzat sa semneze majoritatea tratatelor internationale pe acest subiect, nu este membra a Tribunalului Penal International si a intretinut adesea relatii cordiale cu tot felul de dictatori, conform intereselor ei de moment.

E-adevarat, avand in vedere puterea enorma pe care a avut-o in ultimii 100 de ani, SUA ar fi putut face mult mai mult rau si ne amintim aici cu tristete de Germania nazista a lui Hitler sau de URSS-ul lui Stalin. Dar realitatea e ca SUA a facut oricum suficient de mult rau – 250.000 de morti doar in bombardamentele atomice deliberate asupra civililor din Hiroshima si Nagasaki – fara a acorda vreodata prea mult atentie principiilor morale pe care le tot ridica in slavi.

Iar Stephen Walt trage singura concluzie posibila: “Ideea ca SUA e o natiune virtuoasa prin excelenta poate fi foarte reconfortanta pentru americani. Pacat ca nu e si adevarata.”