Drumul lui Brancusi

Cunoscut pentru stilul sau transant si acid, neconventional si necomplezent, Peter Greenway soca in 2005, la prima sa vizita la noi, printr-un atac frontal la cele mai delicate dintre complexele culturii romane. Recunostea ca ii apreciaza pe Enescu si Brancusi, dar tot el ii trecea la categoria “si altii” in context mondial – “imi place Brancusi intr-un mod special, dar trebuie sa recunosc ca, in acelasi timp cu el, erau la Paris si alti artisti care faceau cam acelasi lucru”. In fine, critica lipsa unei identitati clare a culturii romane si, pe de alta parte, precara sa vizibilitate. 7 ani dupa episodul polemic din 2005, Peter Greenway surprinde si nu prea propunand marii cinematografii mondiale o tema legata de cultura romana, cu atat mai mult cu cat abordeaza un episod din viata de “dinainte de Paris” a lui Constantin Brancusi.
 

*

In 1903, pe cand avea 27 de ani, tanarul sculptor primeste prima sa comanda pentru un monument public, bustul generalului Carol Davila de la Spitalul Militar. Lucrarea fusese comandata de un consiliu format de fostul sau profesor Dimitrie Gerota, pentru a-l ajuta sa isi finanteze drumul spre Paris, unde urma sa isi continue studiile. Plata a fost impartita in doua transe, prima jumatate inainte sa inceapa lucrul, a doua transa, dupa. Dar receptia e nesatisfacatoare: i se cere micsorarea nasului, modificarea epoletilor...

“Ar fi fost o munca usoara, dar ca de prostituata, care mi-ar fi adus cei cativa bani cat imi trebuiau ca sa-mi platesc un bilet de drum de fier pana la Paris. Dar ceva se innascuse in mine si (...) nu am mai putut rabda. Am facut stanga-mprejur, fara nici un salut militar, spre marea panica si spaima a doctorului Gerota, si dus am fost”, isi amintea Brancusi, dupa ani. De la Bucuresti trece pe la Hobita, apoi o ia pe jos spre Viena. De acolo pleaca in 1904 spre München, iar dupa 6 luni o porneste pe jos, prin Bavaria si Elvetia, pana la Langres, in Franta... Si numai de la Lunéville ia trenul spre Paris, de-abia recuperat dupa o pneunomie severa. In 1905 intra la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, dar de aici incepe o alta poveste, pe care filmul lui Greenway nu o va surprinde. 

 

*

Filmul ne va soca sau ne va “repera” orgoliul. Cea mai probabila e, totusi, prima varianta. Fara doar si poate, regizorul va fi inteles mai multe despre Romania si despre cultura sa in ultimii ani. Ce anume, vom vedea pe marile ecrane. Mai e ceva timp. Pana atunci, ramanem cu semnificatia optiunii sale pentru “drumul lui Brancusi”. In isteria de dupa lansarea filmului, s-ar putea sa ne scape tocmai acest aspect, cel mai important. Daca cinicul Greenway a fost impresionat de drumul lui Brancusi, inseamna ca e, acolo, o lectie si pentru noi. Si nu, nu e lectia plecarii din tara, repetata tot mai des in ultima vreme de cei de varsta lui Brancusi in 1903. E curajul ruperii de conformism si de compromis. E drumul pe jos. Drumul pe cont propriu.