LECTIA DE MANAGEMENT: Andre Agassi - vedeta si echipa
tenismanagementechipamanagersinguratateandre agassi
Simtea ca ii lipsea ceva ca sa fie cel mai bun, dar abia atunci - destul de tarziu - cand a intrat in vestiarul unei echipe de fotbal american, a inteles ca, de fapt, asta ii lipsea: o echipa. Intr-un fel, a fost, atunci, o dubla revelatiei, caci in acel vestiar de campus studentesc avea sa-l cunoasca pe Gil, preparatorul lui fizic si tatal sau surogat. De fapt, pe cel mai bun coechipier al sau. O frumoasa poveste despre echipa spusa de unul dintre campionii "celui mai singuratic sport", tenisul.
2014: vedeta, apoi echipa
Intr-un moment in care vedeta e, din nou, valorizata mai mult decat echipa (Cristiano Ronaldo intra pe lista extrem de scurta a fotbalistilor care au castigat Balonul de Aur la fotbal intr-un an in care echipele la care joaca nu si-au adjudecat nici un trofeu!), cand pare de neconceput ca altcineva in afara unui mare golgheter sa mai ia trofeul individual inmanat de revista „France Football”, intr-un moment in care, mai mult ca oricand, noii poli de putere care magnetizeaza vedetele cu salarii exorbitante (AS Monaco, PSG sau Manchester City) ameninta suprematia modelelor de business responsabil precum FC Barcelona si Bayern Munchen, a vorbi despre fascinatia ideii de echipa poate parea depasit, tezist sau plictisitor. Nu si daca o face un om care vine dintr-un sport individual. Nu si daca acesta e Andre Agassi. Nu si daca cel care pune ideile intr-o carte de peste 500 de pagini e un castigator de Pulitzer: J. R. Moehringer.
Sub spoturile aurii ale scenei de lux de la Zurich, Cristiano le multumeste, cu lacrimi in ochi, tuturor coechipierilor sai. Spune ca fara ei nu ar fi putut tine in mana Balonul de Aur. In 1996, in anul in care a facut, pentru prima oara in istorie, Golden Slemul (cele patru turneee de Mare Slem plus titlul olimpic), Andre Agassi gandea in aceiasi termeni in care vorbea Ronaldo lunea trecuta: ca fara echipa sa nu ar fi reusit niciodata. Numai ca ceea ce in sporturile de echipa – si in fotbal cu atat mai mult – e un cliseu pe care PR-ul ti-l baga pe gat, pentru ca da bine la imagine, intr-un sport ca tenisul trecea drept ticneala.
Andre Agassi a fost, ani la rand, luat la misto de catre presa din pricina „echipei” sale. Dar marele tenismen nu a reununtat niciodata la ea, pentru ca acest „Team Agassi” a facut diferenta dintre un tanar talentat si rebel care ura tenisul mai mult decat orice pe lume si care ar fi abandonat sportul de performanta pentru o aventura oarecare si omul echilibrat care avea sa intre in istoria tenisului drept cel mai in varsta castigator al unui turneu de Mare Slem, la 33 de ani!
“Am sapte ani si vorbesc singur, pentru ca mi-e frica si pentru ca sunt singura persoana care ma asculta. Respirand, imi soptesc. <<Lasa-te, Andre, renunta! Lasa racheta si iesi de pe acest teren, acum. Du-te in casa si ia-ti ceva bun de mancare. Joaca-te cu Rita, cu Philly sau Tami… Nu ar fi ca si cum ai fi in rai, Andre? Pur si simplu sa te lasi? Sa nu mai joci niciodata tenis?>>”. Asa incepe “Open”, autobiografia lui Andre Agassi.
Copilul si “Dragonul”
Nascut in ’70 intr-o familie modesta din Las Vegas, Nevada, Andre a avut o copilarie marcata de figura dura, intransigenta, a unui tata care dorea cu orice pret ca unul dintre copiii sai sa devina un mare tenismen. Cum el, mezinul, s-a dovedit cel mai talentat dintre toti, asupra lui aveau sa se napusteasca, ani la rand, servele taioase ale “Dragonului”, infernala masina de mingi adaptata de tatal sau pe terenul de tenis din curtea casei.
Singuratatea copilariei petrecute in compania “Dragonului” avea sa fie urmata de singuratatea rece, post-atomica, resimtita in cantonamentul dur al Academiei lui Nick Bollettieri. Acolo da Andre primele semne ale rebeliunii sale, ca raspuns la coercitiile sistemului cinic de obtinere a marii performante gandit de tatal sau si perfectionat de Nick.
Cand, insa, dupa primele titluri, isi negociaza libertatea cu Nick, care avea sa-l insoteasca apoi ani buni ca antrenor, povestea lui Andre se schimba radical. Si-l ia alaturi, peste tot, pe fratele sau mai mare, Philly, apoi, cu timpul, echipa se tot mareste.
“Daca trebuie sa joc tenis, cel mai singuratic sport, atunci e al naibii de sigur ca o sa ma inconjur de cat mai multi oameni in afara terenului. Si fiecare persoana va avea rolul ei specific. Perry ma va ajuta cu gandurile mele dezordonate. J. P. ma va ajuta cu sufletul meu tulburat. Nick ma va ajuta cu aspectele de baza ale jocului meu. Philly ma va ajuta cu detaliile si aranjamentele si imi va acoperi mereu spatele. Presa se ia de mine din cauza anturajului meu. (…) Dar acesti oameni din jurul meu nu sunt un anturaj, sunt o echipa. Sunt echipa mea, dar si invatatorii mei, comisia mea speciala”, ii povesteste Agassi lui Moehringer in “Open”.
*
Adesea, izolati in turnurile lor de sticla din cladirile de birouri, multi manageri se gasesc singuri in fata “Dragonilor” ce scuipa task-uri si provocari cu 100 la ora. Nu e ca in baschet sa poti pasa, nu e ca in rugby sa-ti tina spatele cineva, nu e ca in fotbal sa vine cineva sa te dubleze. Si atunci, pentru ca, acolo, pe teren, esti doar tu cu tine, solutia e sa ai o echipa in afara lui. Asta e lectia lui Agassi. Cel putin, asa-i in tenis...
Un produs media marca Rentrop&Straton 
