LECTIA DE MANAGEMENT: Ben Bradlee si adevarata putere a presei
ben bradleewashington postpentagon paperswatergateeditormanagermanagementechipapresa
Daca azi se mai vorbeste, inca, folosindu-se unul dintre miile de clisee care ne decoloreaza viata, despre presa ca despre a patra putere in stat e si pentru ca, in sfertul de veac petrecut la conducerea lui "Washington Post", Ben Bradlee si echipa lui au reusit sa faca din meseria de jurnalist o meserie care sa conteze si care - dupa cum ii placea sa spuna - fara a-si fi propus vreodata sa fie o meserie iubita, a ajuns sa fie o meserie respectata.
In Romania, e cunoscut, probabil, doar de cei care l-au vazut, in filmul “Toti oamenii presedintelui”, pe marele actor Jason Robards jucandu-i rolul de coordonator al cotidianului “Washington Post” in timpul binecunoscutei investigatii “Watergate”.
“Toata viata de atunci incolo a trebuit sa dau socoteala pentru faptul ca nu seaman cu Jason Robards”, avea sa se amuze, mai tarziu, Ben Bradlee. Glumea si nu prea: personalitatea scaparatoare a lui Ben Bradlee era, oricum, imposibil de cuprins intr-un rol…
Adus de la “Newsweek” in 1965, Ben Bradlee a preluat un “Washington Post” provincial - desi aparea in capitala SUA! - si autosuficient, preocupat mai degraba de concurenta locala decat de excelenta unui ziar de calibrul “New York Times”. “Post” abia daca avea o duzina de reporteri cu reputatie, o mana de corespondenti externi si nici un corespondent national in afara Washingtonului! In mai putin de 10 ani, cu Ben Bradlee director executiv, “Washington Post” era deja unul dintre numele de referinta ale presei mondiale…
Lectia nr. 1: Curajul
Inca din primii ani cu Bradlee la conducere, atmosfera de interior si imaginea din afara a lui “Washington Post” s-au schimbat radical. Dintr-un ziar comod, “Post” devine un ziar incisiv, iar meritul pentru acesta schimbare ii revine lui Ben Bradlee, cel care a inspirat, a coordonat si a incurajat doua dintre campaniile de exceptie ale ziarului: “The Pentagon Papers”, documente secrete despre razboiul din Vietnam, si excelenta serie “Watergate”, care a dus la demisia presedintelui SUA.
Daca in primul caz a trebuit sa infrunte statul in fata Curtii Supreme pentru a-si apara deciziile si misiunea, in al doilea caz a fost supus unor presiuni incredibile, la cel mai inalt nivel, atat economice, cat si personale, din partea celor care isi doreau deturnarea sau blocarea anchetei despre coruptia din guvernul american.
Lectia nr. 2: Pariul pe oamenii de calitate
“De cum am ajuns la <<Post>>, am incercat sa ma concentrez in singurul lucru la care ma pricepeam, la reporteri de calitate”, isi amintea Bradlee. In 26 de ani, tirajul ziarului s-a dublat, iar numarul de premii Pulitzer a ajuns de la 4 la 21. Desigur, si redactia se dublase ca numar intre timp, iar numeroase vedete ale presei americane au ajuns sa publice pentru „Washington Post”. Dar altfel, saltul calitativ din liga lui "Evening Star" in liga lui "New York Times" nu ar fi fost niciodata posibil...
Lectia nr. 3: Atmosfera de lucru
„Post”-ul lui Ben Bradlee era vioi, liber si haios, spun reporterii care au lucrat cu acesta. “Ma face sa rad” era cel mai mare compliment pe care il putea face directorul executiv unuia dintre oamenii lui. Cei care stiau sa intretina atmosfera si sa dea loviturile de presa care sa te faca “sa smulgi ziarul de nerabdare din gura cutiei postale” erau oamenii pentru care Ben Bradlee mergea pana in panzele albe.
Lectia nr. 4: Creativitate si risc
Cand a ajuns la ziar, cultura si lifestyl-ul erau complet absente din paginile "Post"-ului. Dar Ben Bradlee a avut ambitia de a demonstra ca un cotidian se poate bate de la egal la egal cu magazinele saptamanale atat in calitatea informatiei, cat si in stilul de scriere si de prezentare a acesteia. Ben insusi a fost promotorul sectiunii “Style” din “Post”, o sectiune pe care toate ziarele mari ale lumii aveau sa o copieze in anii urmatori.
Nu i-a fost usor sa-si sustina ideea, iar paginile de “Style” au fost, mai mult decat “Pentagon Papers” sau “Afacerea Watergate”, unul dintre motivele de cearta intre Ben Bradlee si patroana Katharine Graham. “Mai da-mi sase saptamani sa-ti demonstrez ce pot si apoi mai vorbim”, a fost pariul lui Bradlee, castigat in fata doamnei Graham.
Lectia nr. 5: Sa ceri mai mult de la oameni
“Un lucru nu e adevarat doar pentru ca presedintele Statelor Unite ale Americii zice ca e adevarat”, explica Ben Bradlee intr-un faimos interviu, la jumatatea anilor ’80. Stilul sau curajos de a face presa, bazat pe curiozitate si pe determinare, a marcat o epoca in istoria presei mondiale.
In cartea lor “Toti oamenii presedintelui”, jurnalistii Bob Woodward si Carl Bernstein povestesc despre prima contra cu directorul Ben Bradlee in afacerea “Watergate”. Entuziasmati de ce descoperisera, l-au intrebat daca textul lor va prinde prima pagina. “Nu!”, le-a raspuns Ben, dupa ce le taiase jumatate din text ca fiind irelevant. “Data viitoare sa veniti cu informatii mai substantiale!”.
De altfel, acelasi reflex de a scoate mai mult de la oamenii sai il facea ca, dupa ce-l felicita pe cate un reporter pentru munca facuta in ziua respectiva, sa incheie cu un text devenit clasic pe culoarele de la “Washington Post”: “Bun, si maine ce text tare imi dai?”.
Ben Bradlee a decedat pe 21 octombrie, la varsta de 93 de ani. Este considerat cel mai mare manager din presa scrisa americana in perioada moderna.
Un produs media marca Rentrop&Straton 
