Birocratia, hartogaraia mutata fara sens dintr-un birou in altul, numirea de sus-pusi pe criterii exclusiv politice, fara cea mai mica legatura si competenta in domeniul pe care urmeaza sa il conduca, alocarile bugetare insuficiente si deconturile fatalmente, mereu intarziate, conditiile de lucru neschimbate, poate, de ani de zile, perspectivele si sperantele pe an ce trece mai mici ca ceva, candva, in viitorul predictibil, se va schimba in bine, sictireala unor colegi si fatalismul altora. Barfologia de pe coridoarele institutiilor si bucuria rautacioasa din privirile colegilor cand lucrurile iti ies prost, cand nimic nu-ti iese asa cum ai vrea. Sau, dimpotriva, slugarnicia si dulcegareala gratuita a subalternilor, care te scos din minti in momentele cand vrei sa fii doar tu cu tine si cand simti ca ti-e mai greu ca oricand sa ramai calm, cu picioarele pe pamant. Apoi, lipsa totala de sustinere si de empatie din partea sefilor pe care i-ai servit prin calitatile tale in momentele cand toata lumea e impotriva ta, cand presa iti cauta nod in papura si pune, ipocrit, in discutie modelul tau de lucru si insasi fundamentele sistemului tau de management al performantei.
In ciuda a tot si a toate, a ramas un functionar. L-o fi vizitat si pe el, probabil, tentatia compromisului ieftin, a arondarii politice. Putea, fara probleme, sa treaca la privat si sa capitalizeze, de pe o pozitie caldicica, pe bani frumosi, imaginea si simpatia publica de care se bucura. Sau putea sa "tradeze". Sa plece in strainatate si sa concureze, pe bani adevarati, pe milioane de euro, chiar impotriva sistemului pe care l-a sustinut si confirmat prin victoriile sale profesionale. N-ar fi fost primul si nu ar fi fost, oricum, nici ultimul. Sau putea, bine-mersi, sa se "pensioneze anticipat" intr-un birou caldut si sa traga de cafele si de convorbiri nesfarsite pe fix, de la 9 la 4 si un sfert, dupa care, cu mina aceea a omului epuizat, sa inchida Solitaire-ul si e-mail-ul si site-urile de divertisment, apoi sa-si aranjeze pedant mapele in servieta si sa sparga usa la 5 fix, salutand din mers portarul si rugandu-si soferul sa faca, daca-i bun, un ocol pe la supermarket, sa-si faca si cumparaturile cu un drum. Dar nu, n-a facut nici asta. In ciuda sfaturilor prietenesti, in ciuda avertismentelor expertilor, in ciuda conditiilor tot mai proaste, a contextului mai nefavorabil ca oricand, in ciuda evidentei, parca, s-a incapatanat sa o ia de la capat cu nebunia stagiarului care crede ca poate schimba lumea, cu naivitatea celui care crede ca, in fine, cineva trebuie sa se ia de guler cu sistemul si cu entuziasmul unui tanar care viseaza succesul cu ochii deschisi.
Dar nu, Octavian Bellu nu e nici nebun si nici naiv. E doar un functionar imbatranit in succese si in incapatanari doar de el intelese. Putini dadeau vreo sansa revenirii lui la carma lotului olimpic de gimnastica. Infrastructura e tot mai subreda, putinele vedete de la lot au fost in ultimul timp mai mult accidentate, adversarii sunt tot mai versati. Tocmai de aceea, cu cateva saptamani inaintea Olimpiadei de la Londra, succesul categoric al Romaniei la Europenele de Gimnastica este cu adevarat exceptional. E o victorie impotriva sistemului insusi. Succesul unui om care a inteles - in toti anii acestia in care, alaturi de Mariana Bitang si de minunatele sale eleve, a adus sute de medalii europene, mondiale si olimpice Romaniei - ca singura sansa de a invinge sistemul e sa nu te lasi nici un moment si sa fii un adevarat profesionist in fiecare zi. Suna cumva tezist, multi functionari vor zambi citind asta. Victoria lui Bellu e exceptionala si din acest motiv.
Un produs media marca Rentrop&Straton 
