Papa si sfanta institutie a demisiei
papabenedict al xvi-leademisie
Retragerea lui Benedict al XVI-lea de pe jiltul papal e, cu adevarat, o stire care sa contrarieze, sa nasca intrebari si sa sfarseasca, invariabil, intr-o teorie a conspiratiei ca draft al unui viitor scenariu de Hollywood. O lume intreaga a fost pusa pe jar de o informatie desprinsa parca de pe vreunul dintre site-urile umoristice care s-au specializat in ultima vreme in fabricarea de stiri scrise "la misto", dar cu aparenta si retorica unei stiri cat se poate de adevarata.
A durat ceva pana cand lumea s-a dezmeticit, iar link-urile catre resurse internationale de cea mai mare incredere au eliminat orice urma de suspiciune. Da, Papa Benedict al XVI-lea, demisioneaza!
Abia de-acum publicul romanesc era de-a binelea contrariat. “Cum adica sa demisioneze un papa?”. “Cum sa fii trimisul lui Dumnezeu pe pamant si sa demisionezi asa, pe nepusa masa, chiar inainte de Paste?”. Nimic nu functioneaza mai prost in Romania decat institutia demisiei: de la antrenorii de fotbal care indura cu stoicism, campionate intregi, injuraturile fanilor si tiradele televizate ale presedinitilor de cluburi pana la diversi functionarasi prinsi cu mata in sac de presa ori de politie, de la sefii de descentralizate numiti pe criterii politice care se agata disperati de fotolii cand se schimba puterea pana la ministri aflati in evidente si demonstrate in instanta pozitii de incompatibilitate, de la presedinti care si-au fabricat contextul unor noi mandate pana la scandaluri de tot felul in care plagiate, amantlacuri sau relatii dovedite cu lumea interlopa s-au dovedit prea putin pentru a duce la o demisie. Nu mai vorbim despre atatia si atatia parlamentari cercetati penal care s-au incapatanat ani de zile sa se opuna justitiei refuzand demisia si, implicit, imunitatea!
E o mare calitate, se spune, sa stii sa pleci la timp. Iar asta e la fel de valabil si intr-un moment de criza, si atunci cand, aparent cel putin, lucrurile merg cum nu se poate mai bine, atat de bine incat riscul de a te complacea pe un post si de a ameninta prin asta afacerea de care te ocupi apare ca inevitabil. Numai ca o institutie cat se poate de serioasa precum cea a demisiei, a renuntarii civilizate la un post din motive bine argumentate si bine intemeiate, eventual chiar cu acordul partilor, trece la noi, foarte adesea, fie drept o rusine, drept o capitulare cu miasme de incompetenta, fie drept un eroism jucat dramatic, in timp ce concurenta pregateste bonusul pentru a te incorpora cu tot cu inside-urile de la precentul loc de munca.
In realitate, insa, demisia este unul dintre cele mai semnificative, mai grave si mai pline de sens evenimente din viata unui angajator si a unui angajat, deopotriva. E semnul unei schimbari si e schimbare in sine, iar schimbarea este unul dintre motoarele competitivitatii. La ce bun un sef batran si bolnav, care nu mai e apt fizic, psihic sau emotional sa ia deciziile cele mai bune in conditii de presiune si stres? La ce bun un sef expus sau compromis in presa in legatura cu diverse fapte care-i pun la indoiala moralitatea sau legalitatea? La ce bun un sef plictisit de ceea ce face, fara motivatie si fara capacitate de a-i motiva pe ceilalti? Desigur, pentru toate astea s-au inventat clauzele pentru demitere. Demisia e, insa, varianta mai economica si mai decenta a demiterii. E clauza de constiinta pe care cele mai multe dintre contractele de munca o omit, dar la care orice manager ar trebui sa tina la fel de mult ca la zerourile din coada salariului sau. De multe ori, desigur, da prost sa-ti prezinti demisia. Dar, in acelasi timp, da mult mai prost sa sfarsesti prin a te agata disperat de un jilt. E ceea ce, indiferent de motive, Papa Benedict al XVI-lea a reusit, oricum, sa evite...
Un produs media marca Rentrop&Straton 
