A cunoscut o romanca, s-a casatorit cu ea, dupa cativa ani a aparut si un mostenitor, un baiat, iar Dino s-a gandit ca n-ar fi rau, daca tot a prins radacini in Romania, sa-si construiasca o casa. Pentru ca locuia cu chirie in Constanta, s-a gandit sa se desprinda un pic de tumultul orasului si sa-si ridice caminul visurilor sale la Eforie, langa mare.
A cumparat un teren de vreo 400 de metri patrati si a inceput sa umble dupa acte. A durat vreo 3 luni, iar cand a inceput sa toarne fundatia a primit o citatie la tribunal, deoarece terenul era revendicat de mostenitorii fostului proprietar. N-a inteles nimic. S-a dus la un avocat, acesta a luat dosarul, l-a studiat si i-a explicat ca, de fapt, o casa de avocatura cumparase drepturile litigioase de la mostenitorii fostului proprietar. S-a luptat in justitie mai mult de 5 ani. Fiul sau urma sa meraga la scoala. Ce repede trecuse timpul! Dupa zeci de infatisari, recursuri peste recursuri, a reusit sa-si pastreze proprietatea. Scarbit dupa atatea procese s-a hotarat sa-si vanda proprietatea. Dupa aproape 6 ani, a descoperit ca detinea o groapa de fundatie intr-o curte, care valora cu vreo 60% mai putin decat platise cand o cumparase.
Si-a luat inima in dinti si a inceput sa construiasca. A schimbat trei firme de constructii. Pretul casei de vis crestea in fiecare zi. Ba se scumpeau materialele, ba mai avea nevoie de o autorizatie, ba se crestea pretul transportului. Intre timp fiul sau se pregatea sa intre la liceu, sa iasa cu fetele, sa mearga la primele petreceri. Casa inca nu era gata, iar Dino locuia alaturi de familia sa tot cu chirie.
Cand a realizat ca in viata lui nu s-a schimbat nimic, a luat hotararea cea mare: si-a consultat familia si impreuna au decis sa paraseasca Romania. Unde? In italia, la fel de birocratica si aflata in plina lupta politica pentru putere si macinata de criza. De ce, l-am intrebat pe Dino pe care l-am cunoscut in anul 2000 pe vremea cand inca vorbea o romengleza amestecata cu multe cuvinte italiene si cateva grecesti (mai ales injuraturile)? Mi-a raspuns amar: “Priveste la parul meu. Am albit. Acum sase ani am facut un accident cerebral minor dupa un proces, am ramas cu o semipareza pe partea stanga, am gura stramba, sunt in pragul diabetului, am platit in 14 ani chirie peste 60.000 de euro, am cheltuit pe teren 250.000 si pe constructia casei inca 200.000. Acum, cand am vrut sa o vand cu tot cu teren, mi s-au oferit 250.000 de euro. Mi s-a spus ca este criza. Am acceptat. Stii ce am sa fac cu banii astia? Am sa-mi cumpar o casa modesta la tara, in Toscana, cu vie si o gradina de zarzavaturi, am sa merg la pescuit, am sa stau la soare toata ziua, am sa gatesc pentru familia mea, am sa-mi trimit fiul la un liceu decent si am sa astept pensia”.
L-am privit cu atentie in timp ce vorbea. Mi s-a parut ca nu se deosebeste cu nimic de romanii nostri. In fond, dupa 15 ani, Dino a devenit aproape roman, avand nemultumirile unui roman fata de statul biroctatic si corupt, avand bolile unui roman tracasat prin tribunale, soarta unui roman care se lupta o viata intreaga sa-si construiasca un camin si nazuintele unui roman care nu-si doreste decat o pensie linistita, o casa la tara cu o gradina de zarzavat si un viitor sigur pentru copilul sau. Ca sa poti ajunge sa nu ravnesti la mai mult decat la un trai decent, nu trebuie decat sa traiesti in Romania vreo 15 ani.
Un produs media marca Rentrop&Straton 
