Editorial Dan Manusaride: Despre carciumi, biserici si spitale

Editorial Dan Manusaride: Despre carciumi, biserici si spitale spitalebisericicarciumi

In ultimii zece ani Romania s-a umplut de biserici si de carciumi. Este vorba despre o situatie pur statistica, si nu are nicio legatura cu protestul laic "Vrem spitale, nu catedrale!", desfasurat la sfarsitul anului trecut.
De altfel, referitor la acest protest, Bisericia Ortodoxa Romana a mentionat intr-un comunicat de presa ca „biserica prin slujbele ei intr-o comunitate este un spital pentru suflete”, adica a clarificat de ce se construiesc atatea biserici, mai ales ca, stim foarte bine din istorie, primele spitale au aparut cu sprijinul si sfanta binecuvantare a bisericii.

Nimeni nu ne-a spus insa de ce au aparut atatea carciumi, cafenele, ceainarii, baruri, cluburi si alte asemenea stabilimente intr-o tara care are, alaturi de Bulgaria, cel mai mic PIB pe cap de locuitor, la aproximativ jumatate fata de media inregistrata in celelalte state membre ale Uniunii Europene.

Tot cautand explicatii mi-am adus aminte de o poveste veche pe care am s-o astern in randurile care urmeaza. In urma cu vreo 30 de ani mergeam destul de des intr-o comuna din judetul Prahova, aflata la vreo 110 kilometri departare de Bucuresti. In aceasta comuna existau doua carciumi, o scoala, o biserica si un dispensar. La biserica slujea un preot, la carciuma turna in pahare un carciumar, numai la dispensar erau doi medici, sot si sotie, repartizati dupa cum erau obiceiul si legea in vremurile acelea. La cei doi medici mergeam destul de des, fiindu-mi prieteni foarte buni. La ei in curte, intr-o seara de vara tarzie, la culesul prunilor, am auzit o istorie spusa de batranul carutas care ii purta cu sareta de la o casa la alta pentru a-si vizita pacientii.

La colectivizare, comunistii au ajuns si in comuna prahoveana, dar oamenii s-au impotrivit sa intre in „colectiva”, mai ales ca nici prea multa agricultura nu faceau in zona. Pentru a-i pedepsi, comunistii le-au inchis vreme de patru ani biserica. Carciuma nu! Comunistii le-au refuzat taranilor dreptul de a se ruga, nu si pe cel de a se chercheli. Tot mergand doar la carciuma, oamenii au incetat sa se mai inchine cand treceau pe langa biserica, dar n-au incetat sa inchine paharele cu tuica cand se opreau la carciuma.

In anii de dupa cutremurul din 1977, biserica a fost iar inchisa, pe motiv ca ar fi afectata structura de rezistenta. Carciuma, care dadea sa cada inainte de seism, nu! Si uite asa s-a nascut un fel de competitie intre biserica si carciuma, competitie din care taranii au tras concluzia ca „stalpul” neclintit al comunitatii lor este carciuma, care a rezistat si razboiului, si cooperativizarii si cutremurului.

Ca atare, in comuna prahoveana s-au deschis in ultimii 25 de ani, 8 de carciumi si doar o noua biserica. Numai la dispensar nu s-a schimbat nimic, semn ca indiferent cate biserici si carciumi se vor construi, bolile raman aceleasi, copiii se vor naste si vor creste cu ajutorul medicului, ranile de la munca campului se vor obloji tot la dispensar, iar arsurile la stomac si palpitatiile cauzate de bautura tot in grija omului in halat alb se vor afla.

Numai duminica, la slujba, se vor intalni la biserica si medicul, si carciumarul si preotul, adica cei trei care conduc, fiecare in felul sau, cate un  spital pentru sufletele pierdute.