Armstrong a mai aratat ca ciclismul actual, de inalta performanta, nu este posibil fara dopaj dar a insinuat ca si in trecut acest lucru era o practica la care au apelat majoritatea rutierilor. De fapt dopajul este o poveste veche, de cand lumea. Se stie ca marii luptatori ai istoriei se hraneau cu inima, creierul si ficatul unor animale pentru a fi mai rezistenti, mai inteligenti si mai puternici. In preistorie, triburile din Africa de vest consumau frunze de coca pentru a-si imbunatati performantele, iar in China se folosea Ma Huang (o planta precursoare a efedrinei) ca stimulent.
Intre secolele al III-lea si al V-lea dupa Hristos, atletii greci participanti la Olimpiade , consumau vin, branza si un soi de ciuperci pentru a fi in forma. In era romana, gladiatorii amestecau stimulentele naturale cu alcoolul pentru a fi mai rezistenti si a-si vindeca mai repede ranile, iar pe continentul american, peruanii si mexicanii mestecau frunze de coca. Incepand cu secolul al XX-lea dopajul in sport a devenit o obisnuita, mai ales de cand au aparut recompensele financiare, Franta fiind prima tara care a adoptat un cod antidoping, in 1920.
Totusi de ce dopajul este atat de evident in ciclism, unde castigurile nu sunt atat de mari ca in tenis, ca sa nu mai vorbim despre fotbal? Un castigator de Tur al Frantei incaseaza numai 450.000 de euro intr-o competitie de o duritate extraordinara, bani pe care ii imparte cu ceilalti membri ai echipei, iar victoriile de etapa se premiaza cu doar cateva mii de euro.
Sportivii mizeaza pe contractele mari pe care le au cu sponsorii echipelor, iar cu cat performantele lor sunt mai inalte, deci mai vizibile, cu atat valoarea acestor contracte este mai mare. Premiile totale ale turului nu depasesc, la toate categoriile, 2,6 milioane de euro. In schimb, in cadrul echipelor din care fac parte, spotivii sunt platiti, in functie de sansele de victorie, cu salarii situate intre 40.000-250.000 de euro pe an, la care se adauga contractele de sponsorizare. Sponsorii asigura bugete medii de pregatire si salarizare de 11,4 milioane de euro. Un ciclist de top poate castiga insa si 5 milioane de euro anual daca se afla intre favoritii la victorie. Aici este marea miza, de aici pleaca toate discutiile care se refera la stimularea performantei prin dopaj. Iar marea problema este ca in timp ce unii sunt deja prinsi si exclusi, altii se dopeaza in continuare, crezand ca numai asa pot ajunge la performante care sa le aduca castiguri mari.
Haideti sa vedem care sunt cateva dintre firmele care sponsorizeaza echipele din Turul Frantei, pentru a intelege de unde vin, de fapt, banii. Ag2r-La Mondiale este sponsorizata de o societate de asigurari, Movistar Team este sustinuta financiar de catre compania spaniola Telefonica. Echipa castigatorului de anul acesta, Chris Froome, Sky, este sponsorizata de British Sky Broadcasting Group plc, furnizor de banda de Internet si telefonie mobila, Team Saxo-Tinkoff are bugetul asigurat de o banca de investitii daneza, iar Astana primeste suportul financiar din indepartatul Kazakstan. Sunt 21 de echipe in jurul carora se invarte peste un sfert de miliard de euro pe an, o suma uriasa pentru doar trei competitii de varf cum sunt Turul Frantei, Turul Italiei si Turul Spaniei.
Pana la urma sponsorii nu risca nimic, sportivii pot fi suspendati, blamati, exclusi din viata sportiva, dar cei care le asigura bugetele ies nepatati din aceasta inclestare. Ei au numai de castigat, expunerea de care beneficiaza in timpul marilor competitii cicliste fiind uriasa.
Un produs media marca Rentrop&Straton 
