Editorial Florin Campeanu: Maine, dupa cutremur...

Editorial Florin Campeanu: Maine, dupa cutremur... cutremurjaponiacatastrofatsunami

Cand te uiti la televizor si vezi trenuri luate de ape sau oameni inghititi de autostrada ai senzatia ca totul e doar un film regizat de Steven Spielberg. Un film prost. De la mii de kilometri distanta, din fotoliu, tragedia din Japonia pare ceva ce pe noi nu ne va lovi niciodata.
In goana dupa supravietuire, uitam ca nu suntem nimic altceva decat o trestie - una ganditoare, e adevarat - care se indoaie la cea mai mica adiere de vant. Cum sa te lupti cu natura cand o singura miscare mai brusca din interiorul Pamantului ridica valuri de zeci de metri inaltime care matura totul in calea lor? Imaginile needitate postate pe YouTube te lasa fara cuvinte. Si te intrebi "de ce"? Ce vina aveau toti acei oameni care se duceau linistiti la serviciu si s-au trezit, intr-o secunda, in mijlocul oceanului? Daca exista vreun raspuns la intrebarea mea, il astept. Dar nu veniti cu lucruri gen: "Se apropie sfarsitul lumii" pentru ca sfarsitul lumii e in fiecare zi. Atunci cand astepti o jumatate de ora sa i se faca mila unui coleg de trafic sa te lase sa iesi din parcare. Cand, intorsi de la munca din Spania sau Italia, concetatenii nostri arunca sticle de racoritoare pe autostrada sau isi golesc, cu nonsalanta, scrumiera la semafor. Pe trotuar. Cand justitia refuza sa faca lumina in cazuri mai clare decat lumina unui bec de 200 de Wati. Cand copii nevinovati mor in spitale desi, intr-un sistem sanitar civilizat, ar fi putut trai. Doamnelor si domnilor, traim sfarsitul lumii in fiecare secunda. Asa ca raspunsul este altul. Il astept.

Despre cutremurul din Japonia s-au scris deja milioane de pagini. Nu voi adauga decat ca, in mersul mai mult sau mai putin firesc al Pamantului, s-a mai bifat o zi neagra. Nu este, cu siguranta, ultima. Asa cum nu a fost nici prima. Insa, cel putin pentru mine, a fost prima data cand am vazut, la un cutremur, oameni interesati si de ce se va intampla maine. Adica dupa cutremur.

"Nu pot sa cred cat de organizati sunt... Angajatii sustin rafturile sa nu cada marfa... In alte imagini, intr-un birou imens tineau calculatoarele... Panica nu se vede, ci organizarea... INCREDIBIL... Noi lasam tot si... la fuga cat mai departe"!

Cuvintele de mai sus ii apartin lui Vali, unul din zecile de mii de cititori ai portalului Manager.ro. Am cautat filmuletul si l-am gasit. Vali are dreptate. In plin cutremur de 9 grade, japonezii sar sa tina rafturile din supermarket. Intr-un alt filmulet, angajatii se organizeaza pentru a proteja computerele. Iar intr-o gradinita, copiii se aliniaza, cuminti, sub o grinda, in preajma unor mese, asa cum au fost invatati la zecile de cursuri de aparare impotriva acestor dezastre. In Japonia nu se da scutire pentru a absenta de la orele de educatie fizica. Si nici de la cele de educatie civica...

Pe ici, pe colo, cate un tipat. Dar nicaieri acea panica ucigatoare care dubleaza sau chiar tripleaza numarul victimelor. Nu s-a napustit nimeni pe scari, nu s-a aruncat nimeni pe geam, de la etajul 40. Cutremurul vine si pleaca. La fel si tsunami-ul, cuvant inventat, ironic, de japonezi. In urma lor, raman cadavre, pagube, tristete. Insa o natiune care intelege ca, in ciuda tuturor dezastrelor, trebuie sa existe si un maine, este o natiune care va supravietui orice s-ar intampla. Pentru multi romani, reactia angajatilor japonezi de a-si proteja marfa din magazin a fost una penibila. "Las-o, Doamne iarta-ma, de marfa! E mai important sa supravietuiesti. Vezi tu pe urma ce-o fi..." Japonezul este educat insa altfel. El stie ca magazinul in care lucreaza este construit in asa fel incat sa reziste la cutremure. Asta pentru ca autorizatia de constructie nu s-a dat pe ochi frumosi. El mai stie ca, imediat ce catastrofa s-a declansat, autoritatile au intrat in stare de alerta. Asa ca este inutil sa alerge ca disperatul pe strazi, precum mama ciobanului din Miorita... El stie ca, la scoala sau la gradinita, copilul sau este protejat. Atat cat poate fi de protejat un om in fata furiei naturii. Ca sotia lui lucreaza intr-o cladire construita cu simt de raspundere. Ca parintii lui sunt calmi si asteapta, cu rabdarea data de traditia japoneza, sfarsitul cutremurului. Asadar, isi vede de treaba. Iar treaba lui este sa pazeasca si sa vanda produsele din supermarket. Maine, dupa cutremur, oamenii vor avea nevoie de produsele lui. Asa ca acesta este modul prin care el isi ajuta tara sa supravietuiasca. Modul in care el supravietuieste.

Cutremurul din Japonia ne-a dat doua lectii. Una despre cat de marunti suntem in fata naturii. Aici nu prea putem face multe lucruri, poate doar sa incepem sa ne batem joc mai putin de planeta pe care locuim (temporar). A doua lectie este despre civilizatie, respect, datorie si onoare. In plin cutremur apocaliptic, japonezii nu si-au uitat rolul de cetateni. Pentru cineva care vine dintr-o tara in care, la primul claxon, toti fug precum sobolanii, aceasta este o lectie dura. Din care sper sa invatam, cu totii, cate ceva. Pentru ca altfel, in Romania, nu se va mai putea spune niciodata: "Maine, dupa cutremur..."