Analizele Manager.ro: Cati dictatori mai sunt astazi in lume?

Analizele Manager.ro: Cati dictatori mai sunt astazi in lume? dictaturarazboiul recehosni mubarakstalinhitler

La sfarsitul anului 2011, ONG-ul american Freedom House a alcatuit o lista cu tarile conduse inca de dictatori autoritari. Sunt 47 in total, un numar care arata, pe de o parte, ca situatia se prezinta mult mai bine fata de secolul trecut, cand dictatorii nu numai ca au fost mai multi, ci au avut si o cu totul alta anvergura: Stalin, Hitler, Pol Pot, Pinochet, Khomeini etc. Pe de alta parte insa, acest numar (destul de mare) arata si altceva: anume ca dictaturile nu sunt in nici un caz pe cale de disparitie, cel putin nu in timpul vietilor noastre.
Top 10 Dictatori pe 2011 se prezinta in felul urmator:

1. Isaias Afewerki (Eritreea)
2. Amar al-Bashir (Sudan)
3. Islam Karimov (Uzbekistan)
4. Bashar al-Assad (Siria)
5. Thein Sein (Myanmar)
6. Gurbanguly Berdymukhammedov (Turkmenistan)
7. Raul Castro (Cuba)
8. Teodoro Obiang Nguema Mbasogo (Guineea Ecuatoriala)
9. Hugo Chavez (Venezuela)
10. Robert Mugabe (Zimbabwe)

Vorbim aici de dictatori, de acei lideri atotputernici aflati fie la adapostul unui Kremlin invaluit in mister, fie al unui palat prezidential cu decoratiuni opulente – o imagine cu care ne-a obisnuit perioada Razboiului Rece. Dar o dictatura nu se conduce de una singura.

Indeplinirea sarcinilor de baza inerente unei guvernari despotice – mentinerea ordinii, cresterea taxelor, controlul asupra granitelor si supravegherea economiei – presupune cooperarea intre un numar mare de jucatori: oameni de afaceri, birocrati, lideri de sindicate si partide politice si, desigur, experti in metode de constrangere, precum armata si fortele de securitate. Iar a-i face pe toti fericiti si a-i detemina sa munceasca laolalta nu este deloc mai usor pentru un dictator decat pentru un democrat.

Fiecare dictatura are uneltele ei proprii pentru a face lucrurile sa mearga. Regimurile comuniste ale secolului 20 s-au bazat pe partidele politice de masa pentru a mentine disciplina, la fel si unele dintre autocratiile necomuniste. Sistemul autoritar care a guvernat Mexicul timp de 70 de ani – si pe care romancierul peruan Maria Varga Llosa, laureat al premiului Nobel, l-a numit odata "dictatura perfecta" – a fost orchestrat de Partidul Institutional Revolutionar nationalist, o organizatie mamut a carei influenta s-a extins de la resedinta prezidentiala pana la autoritatile locale din fiecare catun, oricat de mic. La fel, Hosni Mubarak a fost sprijinit vreme de trei decenii de Partidul National Democrat.

Apoi, exista optiunea juntei: o dictatura condusa de armata. Aceasta are avantaje, cum ar fi ordinea, disciplina si capacitatea de a reprima opozitia, dar si dezavantaje, dintre care cel mai important este un bazin electoral redus, care nu se extinde dincolo de clasa purtatorilor de epoleti. Generalii care au condus Brazilia intre 1964 si 1985 au rezolvat aceasta problema oferind accesul limitat la un parlament in care elitele isi puteau face auzite doleantele si puteau participa la actul de guvernare.

Totusi, acesta s-a dovedit un proces dificil de echilibrare a fortelor, pentru o armata careia i-a fost greu sa administreze alegerile si presiunile unei populatii din ce in ce mai nemultumite de bilantul economic si de incalcarea drepturilor omului, astfel incat, in final, generalii s-au retras in cazarmi.

In cazuri extreme, unele guverne autoritare chiar se apropie de regimurile dictatoriale ale imaginarului popular. Mobutu Sese Seko, cel care a condus timp de peste 30 de ani Zairul (astazi Republica Democrata Congo) si dinastia Duvalier din Haiti sunt exemple clasice in acest sens. Aici ordinea este mentinuta prin distribuirea puterii catre retele personale sau de alta natura: clanuri, grupuri etnice si altele asemanatoare.

Dar, paradoxal, acestea sunt cele mai instabile dictaturi. Mentinerea unui guvern operational, fara derapaje, este dificila in absenta unei baze organizatorice sau institutionale largi, iar intregul sistem se ridica si se prabuseste in functie de destinul unui singur om. (Noi, romanii, cunoastem foarte bine acest lucru.)

Nu trebuie insa sa trecem cu vederea un anumit aspect care da o aura pozitiva conducerii autoritare a unei tari si una mai putin pozitiva conducerii bazate pe democratie. Astfel, ultimii doi ani de criza nu au facut o reclama prea buna capacitatii modelului democratic occidental de guvernare de a lua masuri importante si dureroase, dar necesare. Simtindu-se afectati puternic de dificultatile economice si totodata frustrati de incapacitatea liderilor lor de a echilibra situatia, multi occidentali si-au intors privirea, visatori, catre conducerea cu mana de fier a Partidului Comunist din China.

"Cu siguranta ca autocratia partidului unic are dezavantajele sale", scria analistul Thomas Friedman intr-un articol din New York Times, in 2009. "Dar atunci cand aceasta autocratie este condusa de un grup de oameni indeajuns de luminati, asa cum se intampla in China astazi, ea poate avea si avantaje majore."