Adevaratii dusmani ai Americii

Adevaratii dusmani ai Americii razboiul receinamicii suaascensiunea chineiteroristi

De la sfarsitul Razboiului Rece, SUA pare ca se afla intr-o permanenta cautare de inamici. Inamici care sa abata atentia de la problemele interne ale tarii, inamici care sa ajute industria de aparare sa faca o gramada de bani, inamici a caror infrangere sa starneasca simpatia publicului pentru politicienii aflati la putere. America are pur si simplu o nevoie viscerala de inamici, pentru ca - nu-i asa? – este mai usor sa te concentrezi pe combaterea unei amenintari decat sa articulezi o viziune clara despre directia in care ar trebui sa te indrepti si despre modalitatea de a ajunge acolo.
In ultimii 100 de ani, America a avut inamici de calibru: mai intai nemtii si japonezii, demonizati atat de mult incat raman chiar si astazi un standard dupa care sunt evaluati toti ceilalti, urmati de sovietici, care chiar s-au nimerit sa fie o amenintare veritabila. Dupa care, in anii ’90, au aparut (in lipsa de ceva mai bun) cativa baieti rai de mana a doua, ca Manuel Noriega si Slobodan Milosevici, iar dupa atacurile din septembrie 2001 au intrat in atentie teroristii, care le-au permis politicienilor americani sa se alarmeze ca in vremurile bune.

Ulterior, dupa ce moda cu teroristii a trecut, America a inceput sa “cocheteze” cu alti posibili adversari: China, Iran, Coreea de Nord, Venezuela, Cuba si, desigur, Rusia, urmasa URSS, numita de candidatul la presedintie Mitt Romney “o reala amenintare la adresa stabilitatii si pacii mondiale”.

Desigur, oricine cunoaste la un nivel acceptabil situatia internationala isi da seama ca e o doza masiva de exagerare aici. Legat de amenintarea Rusiei, de exemplu, poate ca Vladimir Putin este un antidemocrat, cu o perceptie complet eronata despre atractivitatea bustului sau dezgolit, insa tara lui, in mod clar, nu e decat o umbra a ceea ce a fost URSS in urma cu 25-30 de ani. Iar China, desi traverseaza o perioada de ascensiune puternica, este totusi o tara saraca, orientata spre propriile probleme sociale si care, in plus, nu prea are experienta aventurilor prin colturile indepartate ale lumii, asa cum are America. Cat despre Al-Qaeda, Iran si alti fundamentalisti islamici, acestia nu sunt suficient de mari si de organizati pentru a produce Statelor Unite daune foarte serioase.

Amenintarile actuale la adresa SUA vin, de fapt, din interior, din partea obstructionistilor si habarnistilor care blocheaza reformele economice si politice, indiferent ca aceste reforme se refera la restructurarea sistemului de sanatate sufocat de datorii uriase, la combaterea inegalitatii in crestere in societatea americana sau la revizuirea sistemului politic corupt si disfunctional.

Daca America ar inceta sa-si tot caute dusmani in exterior (mai mult sau mai putin imaginari), ar fi in masura sa-si reseteze prioritatile economice si sa inceapa sa investeasca in lucrurile cu adevarat importante pentru ea - de la strazi fara gropi si scoli mai bune, pana la securitate energetica si o politica externa eficienta.

O asemenea politica ar identifica amenintarile reale, dar le-ar pastra in perspectiva, si s-ar concentra mai mult pe gasirea de puncte comune cu alte tari si pe evitarea conflictelor inutile. Iar asta, categoric, ar fi o abordare mult mai potrivita decat cea din ultimele decenii, bazata pe formulari uzate de tipul “noi versus ei.”