Editorial Alina Negrutiu: Frica de dezastru
cutremur japoniajaponia cutremurradiatiitsunamidezastrucentrala nucleara
Fapt: Japonia sufera. Fapt: pericolul radiatiilor este unul real. Fapt: moartea este un subiect jurnalistic. Chiar si mirosul ei se citeste. Intrebarea este acum ce facem cu toate informatiile care curg. Nu numai ca stim numele mai multor orase din Japonia - pe langa Tokyo (sau Tokio?), Mito, Hitachi, ci si cat si ce exporta tara, cate milioane de locuitori locuiesc in capitala si in zona din jurul acesteia (39 de milioane) si multe altele, pe care, in lipsa cutremurului, nu le-am fi aflat decat daca ne-am fi dat examenul de licenta.
Ca jurnalist, stiu ca Japonia este un cuvant cheie zilele astea. Unul cu greutate. Orice dai, mai ales daca are in titlu radiatii, are accesari. Este reactia naturala de frica sau uimire in fata dezastrului de la care nu-ti poti lua ochii. Il vezi, il auzi, il simti si te bucuri ca nu esti tu acolo.
Da, ne speriem si noi si ne interesam cat costa Betadina sa ne facem comprese la tiroida, da, controlam fructele de radiatii. Nu, nu e penibil, nu, nu e o reactie asemanatoare urletului primar la golurile unui Mutu mai mult sau mai putin drogat. E UMAN.
In momente ca acestea, in care tot ce stiam sigur dispare, cand se rastoarna ordinea obisnuita, nu ma pot gandi decat la o singura sintagma pentru a descrie ceea ce simt: mysterium tremendum. Este taina infricosatoare a naturii explodande care-mi umple sufletul cu o forta aproape naucitoare. Prin acest mysterium tremendum in care Rudolf Otto descria emotia religioasa, accesarea divinului de catre profan, pot eu sa redau manifestarea interna primara de teama fata de grozavia care are loc in Japonia.
M-am interesat de medicamente antiradiatii? Nu. Mi-am cumparat banda izolanta pentru geamuri? Nu. Dar asta nu inseamna ca nu pot sa citesc cu respect stirile pe care le vad despre cutremur si tsunamiul care l-a urmat. Si cum sa nu te impresioneze ca, pentru a lucra acum la centrala nucleara, s-au oferit voluntari niste oameni mai in varsta, spunand ca sunt mai aproape de sfarsitul vietii si se sacrifica? Sau cand fiica unuia dintre ei a declarat ca nu a fost niciodata mai mandra de tatal ei?
Remarc, si nu spun ca asa ar trebui sa se intample lucrurile, caci as fi idioata, ca unii oameni aleg programatic sa moara pentru a salva mai multi oameni. Si aici cred ca e vorba de cultura, nu de instinct. Si cat de puternica trebuie sa fie aceasta educatie! Am avea oare si noi sansa, aici in Romania, sa luam decizii care nu sunt suta la suta afective?