Analizele Manager.ro: Interesul pentru trecerea la moneda euro s-a diminuat considerabil
trecerea la eurozona eurocriza din greciaadoptarea monedei euro
Cand Uniunea Europeana s-a extins de la 15 membri la 27, in perioada 2004-2007, era de la sine inteles ca noii membri vor face tot posibilul sa adopte moneda euro cat mai curand, cum de altfel si prevedea tratatul de aderare. Si, intr-adevar, preocuparile in aceasta directie au fost consistente, dovada ca 5 tari au reusit sa faca acest pas - Slovenia, Cipru, Malta, Slovacia si Estonia - iar restul de 7 si-au stabilit termene concrete pana la care sa adopte si ele moneda euro. Criza din Grecia a dat insa lucrurile peste cap.
Pe 1 ianuarie 2011, Estonia a devenit cel de-al 17-lea membru al zonei euro. Al 18-lea membru se va lasa insa asteptat. Polonia era programata sa treaca la euro in 2012, Bulgaria – in 2013, dar ambele tari au dat inapoi, motivand ca nu sunt inca pregatite. “Zona euro este ca o casa care in momentul de fata are nevoie de lucrari serioase de intretinere”, a declarat ministrul polonez de finante. “Si cum aceste lucrari vor produce mult zgomot si praf, ar fi poate mai bine ca, deocamdata, sa ramanem in casuta noastra.”
La fel si Letonia si Lituania, pana de curand foarte dornice sa se alature Estoniei, au spus ca termenele pe care si le-au fixat sunt nerealiste, iar seful Bancii Centrale din Lituania a declarat chiar ca adoptarea monedei euro nu e o chestiune vitala. Cel mai ferm a fost insa presedintele ceh Vaclav Klaus, un eurosceptic declarat, care a anuntat ca moneda euro e un esec si ca tara sa cauta deja modalitatea legala prin care sa scape de obligatia de a o adopta.
In urma cu doi ani, a fi membru al zonei euro insemna sfarsitul grijilor, o garantie ca problemele financiare ale tarii vor fi gestionate cu pricepere de Banca Centrala Europeana. Astazi insa garantia aceasta a cam disparut si tari ca Polonia sau Bulgaria, bine plasate in cursa pentru euro, au inceput sa-si exprime ingrijorarea ca uniunea monetara de acum nu prea mai seamana cu cea pentru care au semnat cand au aderat la UE.
Atunci, la momentul aderarii, se vorbea doar de avantaje: de simplitatea tranzactiilor, de eliminarea schimburilor valutare si a diverselor taxe si comisioane, de mentinerea inflatiei sub control, de eliminarea nesigurantei privind evolutia altor monede, de transparenta preturilor care urmau sa fie mult mai usor de comparat si adaptat. Si, per ansamblu, se vorbea de competitivitatea Uniunii Europene si de prestigiul tarilor care ii folosesc moneda.
Aceste avantaje au palit insa imediat ce s-a dovedit ca, daca unul dintre membri se clatina, intregul sistem se clatina. Desigur, totul a plecat de la situatia din Grecia. Daca Grecia n-ar fi fost membra a zonei euro si si-ar fi pastrat drahmele, acum ar fi putut sa dea faliment bine-mersi, fara ca asta sa declanseze un asemenea tambalau pe continent. Dar Grecia este membra a zonei euro si, ca urmare, trebuie luat in calcul efectul de domino: daca aceasta tara cade, privirile se vor indrepta automat spre urmatoarea “piesa” – Portugalia, apoi spre Spania, Irlanda, Cipru, Italia. Cand ai un lant de 17 tari legate intre ele printr-o moneda comuna, lantul este la fel de puternic ca si veriga cea mai slaba.
Problema s-ar putea sa fie de fapt mai profunda. Poate ca acest experiment al unei zone cu o moneda unica nu a fost testat suficient. Poate ca elitele europene s-au entuziasmat prea usor de ideea unei Europe unite, care sa fie privita ca o mare putere mondiala, si nu au tinut cont de dificultatile gestionarii unui asemenea conglomerat super-divers format din 27 de culturi diferite cu 23 de limbi vorbite, 10 religii principale si 11 monede nationale.
In baza acestei diversitati a aparut de altfel si acel factor esential care a declansat, pana la urma, criza: discrepanta existenta intre cele doua categorii de membri ai zonei euro - cei care cheltuiesc mai mult decat produc (Grecia, Italia, Irlanda) si cei care cheltuiesc mai putin decat produc (Germania, Franta). Acesta a fost adevaratul motiv al crizei - o discrepanta deranjanta, care a readus in atentie o chestiune veche ce s-a manifestat pe tot parcursul istoriei moderne, anume chestiunea independentei tarilor.
Pur si simplu, tarile vor sa fie independente si asta se vede cel mai bine in astfel de momente de criza. Ele, tarile, sunt interesate in primul rand de prosperitatea si confortul propriu, dovada cea mai buna fiind indignarea germanilor si francezilor care nu prea inteleg in momentul de fata de ce e nevoie ca banii lor sa ajunga in buzunarele grecilor.
Iar consecinta e logica: pe fondul acestei dorinte de independenta si al balbaielilor ineficiente din ultimele luni ale elitelor politice europene, scenariul dizolvarii zonei euro castiga din ce in ce mai mult teren. Si astfel ceea ce parea nu cu mult timp in urma doar o ipoteza halucinanta – revenirea la marca, franc, drahma sau lira italieneasca - incepe sa devina o tema de lucru concreta pentru bancherii Europei.