- Florin!

- Florin! florin campeanu

- Salut! - Salut! Florin! - Imi pare bine! Florin rade si imi spune, zambind cu un amestec de bucurie si de subintelesuri: - Hmm... Suntem numai noi doi in grupa - si isi trece mana prin cea mai mare si mai creata claie de par pe care am vazut-o vreodata. In octombrie 2015, sunt 20 de ani de la aceasta strangere de mana, dar am recuperat si impresia mea este ca il stiu pe Florin de cand ma stiu pe mine.
Nu eram doi, ci trei, nimeriti printre o grupa studenteasca de fete, dar al treilea pricopsit cu cromozomii XY venea rar la cursuri. Deh… poet... Florin… tot poet, dar - bine sau rau - nu-si ingaduia prea multa reverie.
 
Avea treaba. Multa. Lucra. Nu statea pe capul parintilor, ca multi dintre rasfatatii de noi, ci - de cand plecase de acasa, de la Dragalina, ca sa invete la oras - numai pe al lui, pe mintea si pe doua dintre cele mai solide, la figurat, picioare pe care le-am vazut.
 
Venea rar la cursuri, dar lua cele mai multe dintre examene cu 10. Invata repede. De fapt, nu avea alta sansa. In timp ce noi, astialalti, aveam si bursa si contam pe “ai nostri”, Florin conta pe el si pe munca lui. Doamne, ce bine facea!
 
Unii sefi lasa usile deschise colegilor pentru ca au citit ei nu-s ce manuale care ii invata cu forcepsul sa fie deschisi si populari.
 
Florin nu a invatat din carti sa lase usa deschisa. De fapt, cred ca el a scris cartea. Usa lui era deschisa de pe vremea cand nu era capitonata si nici nu se incuia cu vreo cheie sofisticata, ci era o mana de scanduri tinute laolalta de un pumn de cuie, deschizand… orizontul spre patru metri patrati de garsoniera-boxa a unui bloc care inca mai face umbra undeva, spre Piata Kogalniceanu.
 
Incapeau acolo un pat, o etajera, un refrigerator si o masa cu un computer, lucru mare de tot, la vremea respectiva. Florin nu invatase “sa umble” pe dracovenie citind instructini si carti din colectia pentru to(n)ti, ci dupa ce se inchisese o noapte undeva, in mai multi metri patrati, intr-o sala la un seminar din Franta.
 
Ne-am redactat lucrarile de diploma pe acel 386 sau ce era saracul, in huruitul hard-discului care parca era pick-up cu lampi.
 
Florin venea in… boxa, seara, dupa vreo zece ore de lucru. Cu mult “ketch-up” resuscita niste sandviciuri obosite, imi spunea mie si colegei la fel de nepriceputa intre-ale informaticii ce sa mai facem, mai vorbeam una-alta despre cursuri, dupa care se…. culca.
 
Cum sa dormi in patru metri patrati si cu niste analfabeti IT care isi tacaneau elucubratiile la juma’ de metru de patul tau? Uite asa… Omul se trezise la sase si ne apropiam de 8-9 seara, cand unii studenti incepeau sa toceasca podelele de cluburi.
 
Ne zicea: “Ba, nicio problema! Daca aveti nevoie de ceva, ma treziti! Ati inteles?”
 
Imi vine si acum sa intru in… pamant de rusine ca am facut lucrul asta, chiar daca atat cat am putut mai delicat…
 
Daca i-ati citit blogul lui Campeanu, ati facut deja cunostinta cu Tataia Aurel si cu doamna Timcea... Despre primul credea cu tarie ca “a fost unul din cei mai inteligenti oameni pe care i-am cunoscut. Pacat ca genele se deterioreaza, de la generatie la generatie:-)” - adauga cu superba autoironie.
 
Iar despre doamna Timcea… “Nu stiu daca mai traieste. Avea in jur de 50 de ani in ziua povestirii mele. In mintea mea, ea este nemuritoare. Pentru ca, inainte de a ma invata limba romana, m-a invatat ca, atunci cand ai ceva de spus si, mai ales, stii sa spui ce ai de spus, meriti sa fii respectat. Iar respectul, dragii mei cititori, muta munti, castiga razboaie si modeleaza destine. Multumesc, doamna Timcea!”
 
Multumim, Florin! La fel, pe mine OMUL ASTA m-a invatat despre viata cat nu au reusit, cu toata dragostea (poate tocmai de aceea) sa ma invete parintii mei. Am aflat de la OMUL ASTA ca, daca stai, ruginesti. O faci cu totul. Te napadeste oxidul de fier din sinapse, pana-n incheieturi.
 
Pe OMUL ASTA, care face mai mult decat milioane de liste de Facebook, nu l-am vazut ABSOLUT NICIODATA TRIST, nu l-am vazut si nici nu-l voi vedea vreodata gandindu-se macar la tivul steagului alb.
 
De aceea nu voi gandi, nu voi vorbi si nu voi scrie NIMIC la perfectul compus legat de Florin si poate ca, mai devreme sau mai tarziu, din nou, ne vom strange mainile si el imi va zice, ca acum 20 de ani…
 
- Florin!