Scurta istorie a Uniunii Europene

Scurta istorie a Uniunii Europene uniunea europeanaviitorul uniunii europene

Privim astazi Uniunea Europeana ca pe o mare structura economica in primul rand, cu politici comerciale comune si cu moneda unica, dar trebuie spus ca la baza infiintarii acestei structuri, in urma cu peste 65 de ani, n-au stau ratiuni economice, ci de securitate. Era perioada in care Europa tocmai scapase de cel de-al doilea razboi mondial si cauta asiduu o solutie care sa impiedice pe viitor repetarea unei asemenea orori.
Prima masura in acest sens a fost infiintarea NATO, in 1949, ca raspuns al tarilor vestice la amenintarea sovietica, dar tot mai multi politicieni de calibru din acei ani sustineau ca solutia cea mai buna pentru asigurarea pacii, per ansamblu, e alta – anume reunirea tarilor europene intr-o structura unica, in stare sa descurajeze din start orice intentii agresive, atat din exterior, cat si din interior.

Printre adeptii acestei unificari se numarau personalitati cu greutate - Winston Churchill (Marea Britanie), Robert Schuman (Franta), Konrad Adenauer (RFG), Alcide De Gasperi (Italia), Paul-Henri Spaak (Belgia) - dar, in pofida unei sustineri atat de impresionante, proiectul a avansat foarte greu si de-abia la inceputul anilor ’50 s-au facut progrese vizibile.

Concret, progresele au fost posibile datorita eforturilor a doi politicieni francezi, ministrul de externe Robert Schuman si ministrul de finante Jean Monnet, care impartaseau convingerea ca pacea pe continent depinde in special de relatia dintre Franta si Germania (de Vest).

Ca urmare, cei doi au ajuns la concluzia ca cel mai potrivit prim pas ar fi un plan de unificare economica, scopul fiind de fapt plasarea productiei de carbune si otel a acestor doua tari sub o autoritate comuna. Carbunele si otelul constituiau materii esentiale in cazul unui razboi si, in acest fel, niciuna dintre cele doua natiuni nu si-ar mai fi putut fabrica arme pentru a se intoarce impotriva celeilalte, cum se intamplase in trecut.

A aparut astfel prima forma de unificare, Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (1951), o structura care cuprindea 6 tari - Franta, RFG, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda - si care reducea considerabil pericolul unui conflict intre aceste state.

Cei 6 membri ai nou-infiintatei structuri si-au dat insa repede seama ca aceasta unificare le aduce si substantiale avantaje economice, astfel ca au inceput demersurile pentru crearea unui sistem mai larg de integrare: Comunitatea Economica Europeana (CEE sau “Piata Comuna”), infiintata in 1957 si care prevedea scutirea de taxe vamale intre statele membre, precum si politici comune in domeniul comertului si agriculturii.

Proiectul a avut un succes atat de mare incat Danemarca, Irlanda si Marea Britanie au decis sa se alature CEE. A Avut loc astfel prima extindere, de la 6 la 9 membri, in 1973, au urmat apoi aderarea Grecia in 1981, a Spaniei si Portugaliei in 1986, dupa care a venit caderea zidului Berlinului in 1989 si intreaga structura politica a Europei s-a schimbat. Tarile Europei Centrale si de Est s-au eliberat de sub controlul sovietic, Germania s-a unificat in octombrie 1990 si URSS a incetat sa mai existe in decembrie 1991.

S-a creat astfel un context favorabil pentru o uniune din ce in ce mai stransa intre tarile Europei, o uniune nu numai economica, asa cum era initial, ci una care sa includa si domenii ca justitie, educatie, sanatate publica etc. Tratatul de la Maastricht, semnat in 1992, a stabilit concret coordonatele acestei cooperari, punand astfel bazele Uniunii Europene actuale si stabilind totodata trecerea la moneda unica, euro.

Acest nou dinamism european, precum si schimbarea situatiei geopolitice a continentului au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda si Suedia – sa adere la UE la 1 ianuarie 1995 si, ajunsa acum la 15 membri, Uniunea Europeana a inceput rapid pregatirile pentru o noua extindere, de data asta una masiva, care viza fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Romania si Slovacia), cele trei state baltice care facusera parte din Uniunea Sovietica (Estonia, Letonia si Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum si doua state mediteraneene (Cipru si Malta), care incepusera si ele, toate, sa bata la usa UE.

Rezultatul il cunoastem: UE are in momentul de fata 28 de membri (Croatia a aderat in 2013), o populatie de aproape 500 de milioane de oameni, un teritoriu de cca 4 milioane de kilometri patrati si constituie principalul exportator si al doilea importator ca marime din lume. Din punctul de vedere al marimii teritoriului, Franta este cea mai mare tara a Uniunii, iar Malta cea mai mica. De mentionat ca Islanda, Norvegia, Elvetia si Liechtenstein, in ciuda faptului ca indeplinesc conditiile de aderare, nu sunt membre ale Uniunii Europene din cauza opozitiei opiniei publice din aceste tari.

Uniunea Europeana nu este un stat federal, dar nici o simpla confederatie de state. Este o constructie noua care nu intra in nicio categorie juridica traditionala si care se bazeaza pe un sistem politic original, in continua evolutie de peste 60 de ani incoace. Legile ei primare sunt tratatele, din care izvorasc regulamentele, directivele, recomandarile, adica acte juridice cu impact direct asupra vietii cotidiene a cetatenilor sai.

Aceste legi, precum si politicile Uniunii in general, sunt rezultatul deciziilor luate de triunghiul institutional format din:

• Consiliul European, care reprezinta guvernele nationale si constituie principalul organ de decizie al UE
• Parlamentul European, care reprezinta cetatenii si imparte puterea legislativa si bugetara cu Consiliul European
• Comisia Europeana, principalul organ executiv, care are drept de initiativa legislativa si controleaza aplicarea corecta a politicilor comunitare.
 
Din pacate insa, dupa o istorie de 66 de ani, Uniunea Europeana traverseaza acum o perioada sensibila, generata de mai multi factori care s-au acumulat in ultimul deceniu: criza din Grecia, problemele cu refugiatii, atitudinea agresiva a Rusiei, atentatele teroriste, diminuarea sprijinului SUA, Brexit-ul.

Si desi unii se grabesc sa faca previziuni pesimiste privind viitorul acestei structuri, lucrurile trebuie privite totusi in mod pragmatic: fostul presedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, aprecia la un moment dat ca daca zona euro si UE s-ar prabusi, costurile pentru fiecare stat membru s-ar ridica la echivalentul a 50% din PIB.