Spre Est, catre sfarsitul lumii (II). Comisiunea Europeana a Dunarii sau contributia gandacului de Colorado la istoria moderna a Romaniei

Spre Est, catre sfarsitul lumii (II). Comisiunea Europeana a Dunarii sau contributia gandacului de Colorado la istoria moderna a Romaniei marea britaniecomisia europeanacrimeearazboiistorieculturadunarea

La anul 1847, Regatul Unit al Marii Britanii s-a confruntat cu doua mari probleme: o seceta grozava si o invazie fara precedent a gandacilor de Colorado care, impreuna, au compromis culturile de cartof, alimentul de baza al englezilor. Importuri de cereale s-ar fi putut face de la gurile Dunarii, dar acestea erau sub controlul Rusiei tariste. Ideea constituirii unei Comisiuni Europene care sa administreze circulatia pe fluviu se nascuse, insa, si astepta doar un moment prielnic pentru a fi pusa in aplicare.
Momentul cu pricina a venit in anul 1856 cand, la Paris, s-a semnat tratatul de pace care consfintea incheierea Razboiului Crimeii, pierdut de Rusia in fata armatelor aliate ale Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei, ale celui de-al doilea Imperiu Francez, Imperiului Otoman si Regatului Sardiniei.

Comisiunea Europeana a Dunarii (CED) s-a nascut in urma acestui tratat de pace, a pus circulatia si transportul de marfuri pe Dunare sub control international si a fost primul organism european, care a functionat cu succes pana in anul 1938.

La infiintarea sa, la CED erau membri cu drepturi depline Imperiul Austro-Ungar, al doilea Imperiu Francez, Regatul Unit al Marii Britanii, Prusia, Rusia Tarista, Regatul Sardiniei si Imperiul Otoman. Comisia Europeana a Dunarii avea si dreptul de a arbora un drapel propriu.

La inceput, Principatul Moldovei a avut un rol consultativ. Dupa Razboiul de Independenta (urmat de integrarea Dobrogei de nord), Regatul Romaniei a devenit membru cu drepturi depline al CED.

Sub comanda inginerului sef al CED, sir Charles A. Hartley, bratul Sulina a fost regularizat si adancit, iar Sulina a devenit dintr-un sat amarat, aflat la cheremul banditilor de la gurile Dunarii, un oras cosmopolit si prosper.

Recent, in fata Palatului CED a fost dezvelit un bust al lui sir Charles A. Hartley, a carui porecla, "Parintele Dunarii", s-a transformat in renume.

Pana in anul 1902, bratul Sulina a fost adancit si au fost suprimate, prin saparea de noi canale, aproape 30 de coturi ale Dunarii, astfel ca distanta dintre Tulcea si Sulina a fost redusa cu 22 de kilometri.

Palatul Comisiunii Europene a Dunarii a fost construit, la Sulina, intre anii 1860 si 1868 si, in momentul de fata, gazduieste sediul Administratiei Fluviale a Dunarii de Jos. In viitorul apropiat, administratia locala intentioneaza sa renoveze integral acest monument istoric.



De Palatul CED se leaga si o poveste mai putin cunoscuta: in mod comun, Timisoara este considerat primul oras din Europa care a fost iluminat electric, la 12 noiembrie 1884. In realitate, insa, inca de la anul 1882, sir Charles A. Hartley a adus la Sulina, din Statele Unite, un generator electric cu ajutorul caruia a iluminat Palatul CED si faleza Dunarii. Din anul 1903, curentul electric a devenit disponibil si pentru locuitorii orasului.

Cum arata, din punct de vedere demografic, Sulina in anii sai de glorie? La anul 1912, de pilda, orasul avea aproape 7.500 de locuitori, din care mai mult de jumatate erau greci. La ora actuala, la Sulina mai traiesc putin peste 3.000 de suflete.



Cele doua faruri vechi din Sulina au fost construite in epoca CED: farul de pe malul drept a fost transformat in muzeu muzeu, aflat in momentul de fata in renovare, iar farul metalic de pe malul stang este astazi dezafectat si abandonat intemperiilor si hotilor de fier vechi.

La Sulina sunt 6 strazi, toate paralele cu faleza, intersectate, la distante aproximativ egale, de alte strazi perpendiculare pe faleza. Strazile paralele cu Dunarea nu au nume, ci sunt botezate cu cifre romane, de la I la VI. Pe Strada I, cea de la faleza, sunt o multime de terase si de cladiri altadata mandre, astazi decrepite.



Decorul se schimba, insa, la strazile urmatoare: strazile II si III sunt si ele pavate, dar cladirile evoca mai degraba un sat decat un oras, iar strazile IV, V si VI sunt strazi de nisip, fara trotuare, specifice localitatilor traditionale din Delta, cu case mici si scunde, vopsite in culori vii, cu barci la poarta.

Multe dintre cladirile si ctitoriile Sulinei din perioada CED nu mai sunt astazi: a disparut geamia, au fost daramate biserica anglicana, biserica armeneasca, teatrul…

A rezistat, insa, timpului, Uzina si Castelul de apa din Sulina. Mai mult decat atat, ele sunt inca functionale. In legatura cu Uzina de apa s-a pastrat o poveste (sau o legenda) pe care n-o mai poate confirma (dar nici infirma) nimeni.



Se spune ca, undeva la sfarsitul anilor 1890, Regina Wilhelmina a Tarilor de Jos a ajuns la Sulina. Cand a coborat de pe vapor, regina ar fi cerul un pahar cu apa, pe care l-a primit de indata. Doar ca a primit un pahar cu apa din Dunare. Suverana a renuntat sa-si astampere setea cu acea apa, insa a donat orasului banii necesari pentru construirea unei Uzine de apa, a Castelului de apa si pentru executarea retelei de canalizare.

Si nu, nu am uitat ca am pornit, de fapt, catre Sfistofca, satul din inima Deltei cu doar 16 locuitori. Doar ca merita sa mai zabovim putin la Sulina - in oras, apoi la cimitir...

Documentarea acestui reportaj a beneficiat de contributia urmatorilor: prof. Valentin Lavric (Liceul teoretic "Jean Bart" din Sulina), Zenovia Sipatkin (presedinta Comunitatii rusilor lipoveni din Sfistofca), Octav Postolache (pictor, Sfistofca), Liviu Simionescu (fotograf, Sulina), Iacob Halchin (nascut la Sfistofca, autorul volumului "Aproape totul despre Sfistofca", editura Pim, Iasi, 2019).

Fotografiile de actualitate apartin autorului

Citeste si: Expert HR: Suntem o tara in pericol de disparitie. Firmele pleaca din Romania pentru ca nu gasesc personal

Va urma ...