Un salariat refuza sa isi efectueze concediul de odihna. Cum trebuie sa procedeze angajatorul?

Un salariat refuza sa isi efectueze concediul de odihna. Cum trebuie sa procedeze angajatorul? Concediul de odihna este un drept de baza prevazut de legislatia muncii si, conform art. 38 din Codul muncii, salariatul nu poate renunta la drepturile ce ii sunt recunoscute. Ca urmare, chiar daca el ar fi de acord sa renunte la concediul lui de odihna (in schimbul unei indemnizatii, de exemplu), aceasta renuntare este nula absolut. Legea il protejeaza uneori pe salariat chiar si impotriva vointei lui.
Un angajat refuza sa isi efectueze concediul de odihna? In practica, unii angajatori rezolva situatia compensand in bani concediul de odihna neacordat in cursul anului, doar ca aceasta solutie este ilegala, deoarece astfel se incalca prevederile art. 146 alin. 3) din Codul muncii:

Art. 146
(3) Compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat este permisa numai in cazul incetarii contractului individual de munca.

Asadar, aceasta solutie se aplica doar in cazul cand angajatul pleaca si cand, evident, nu mai are cum sa recupereze concediul neefectuat. Mai mult chiar, compensarea respectiva devine obligatorie, indiferent de circumstante, dupa cum arata practica instantelor de judecata in numeroase spete intalnite in practica.

Intr-o astfel de speta, un salariat care nu efectuase concediul de odihna pe ultimii 2 ani a solicitat la data incetarii contractului de munca compensarea in bani a acestuia. Si, intrucat cererea nu i-a fost onorata, a apelat la instanta de judecata.

Angajatorul s-a aparat aratand ca reclamantul a fost cel care nu a dorit sa-si ia concediu de odihna pentru a nu pierde anumite beneficii financiare, doar ca instanta a decis ca acest aspect este irelevant.

Prevederile art. 148 alin. (1) din Codul muncii obliga angajatorul sa realizeze la finalul anului calendaristic o programare a perioadei in care fiecare angajat isi va efectua concediul de odihna aferent anului calendaristic urmator, iar prevederile art. 149 obliga salariatul sa efectueze in natura concediul de odihna in perioada in care a fost programat, „cu exceptia situatiilor expres prevazute de lege sau atunci cand, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat”.

In consecinta, acordarea si efectuarea in natura a concediului de odihna nu sunt conditionate sub nicio forma de consimtamantul sau optiunea salariatului ori de posibile interese personale ale acestuia.

Faptul ca reclamantul a cerut in mod expres sa nu fie programat in concediu de odihna nu trebuia sa il impiedice pe angajator sa isi  indeplineasca obligatiile stabilite la art. 148 alin. (1) din Codul muncii. El, angajatorul, trebuia sa dispuna efectuarea in natura a concediului de odihna, indiferent de optiunile reclamantului.

Cat priveste „motivele obiective” la care se refera art. 149 si care impiedica efectuarea concediului de odihna, instanta a apreciat ca in categoria acestora nu se include situatia in care angajatul nu doreste sa-si ia concediu din anumite motive personale.

Totodata, Curtea a apreciat ca pasivitatea salariatului care nu face cerere de concediu de odihna nu poate fi, in niciun caz, interpretata ca o renuntare la concediul neefectuat, intrucat o astfel de interpretare ar contraveni prevederilor deja amintite ale art. 38 din Codul muncii, conform carora angajatii nu pot renunta la drepturile recunoscute de lege nici macar printr-o conventie scrisa.

Concluzia: la incetarea raporturilor de munca, salariatul este indreptatit la compensarea in bani a zilelor de concediu neefectuate, ramase din anii anteriori. Si doar atunci. In rest, concediul de odihna ramas neefectuat trebuie reprogramat.

Sursa foto: www.pexels.com