Lectia de management: Super Bowl-ul si relatia dintre initiativa si succes

Cand, in anii ’70, au incercat resuscitarea atentiei pentru fotbalul european (soccer) a americanilor, primul lucru pe care l-au facut oficialii noului sistem competitional din SUA a fost sa se asigure ca adevaratul Dumnezeu al unui meci nu este nici delegatul federatiei, nici arbitrul de centru, ci regizorul de emisie al televiziunii care transmitea meciul. Arbitri aveau casti, in genul celor care pana si azi ni se par SF-uri, iar prin intermediul acestora regizorii din studio dictau opriri ale meciurilor pentru a putea intercala calupuri publicitare nu doar in pauza, ci si in timpul efectiv al celor doua reprize!

Era un corner, regizorul dicta ca e pauza de reclama, iar jucatorii asteptau pana cand trecea publicitatea. Un astfel de scenariu ar fi imposibil azi, cand UEFA si FIFA au luat masuri de uniformizare a reglementarilor de organizare a competitiilor pe care le supervizeaza, dar ceva din spiritul antreprenorial al soccer-ului anilor ’70 tot a prins: la meciurile din Champions League, cea mai importanta si mai banoasa competitie intercluburi din lume, arbitrul si oficialii partidei se sincronizeaza cu regizorul de transmisie pentru fluierul de start al celor doua reprize, astfel incat meciul sa nu interfereze cu publicitatea generos platita de sponsorii de elita ai competitiei.

Dar filosofia de management sportiv nord-americana, cea care a pus bazele marilor succese financiare numite American Football League, National Football League (fotbal american), NHL (hockey pe gheata) sau NBA (baschet) se bazeaza nu doar pe o extraordinara stiinta a marketingului, ci si pe o la fel de bine stapanita stiinta a spectacolului. Spectacol cu orice pret: daca nu ai spectacol nu ai public, fara public nu ai reteta financiara la meciuri si, mai departe, nu ai publictate... Tocmai de aceea, in sporturile americane, premisa de business e intrinseca regulamentelor de competitie. Toate sporturile cu priza in Statele Unite au fie mai multe reprize decat fotbalul european (în jur de patru) sau au momente de întrerupere suficiente pentru rularea reclamei. De aici incolo, insa, spectacolul e garantat.

Una dintre criticile pe care publicul si analistii i le aduc soccer-ului este, bunaoara, media prea mica de goluri pe meci. “Sa urmaresti un meci pret de 90 de minute, iar el sa se termine 0-0, asta e ceva de neconceput pentru un amator de sport crescut cu scoala americana”, imi povestea, acum mai multi ani, un amic, editor al paginilor de sport la un ziar din California.

Iar daca scorul este o chestiune peste care filosofia sportiva americana mai poate trece, peste lipsa deliberata a spectacolului, peste ceea ce Europa a innobilat ca fiind anti-joc (modelul “lacatului italian” care l-a consacrat pe Herrera si Inter-ul sau din Milano), America nu poate trece. “Cum se poate sa ataci continuu 90 de minute poarta adversa si sa pierzi in prelungiri dupa un contraatac al celor care nu au facut nimic altceva decat sa distruga? Asa ceva este intolerabil in filosofia americana, care pune initiativa pe primul plan”, îmi explica un alt reputat jurnalist de sport din Statele Unite. Fotbalul american e un sport al yarzilor. Castigi teren este sinonim cu catigi meciul. Daca stai bine infipt in terenul advers, nu ai cum sa ratezi victoria. In fotbalul european, ascensiunea din ultimul deceniu a Barcelonei, cu o filosofie de joc bazata pe posesie si pe initiativa in joc a trecut mai degraba ca o ciudatenie asociata unei generatii de exceptie, nicidecum ca regula sau, macar, ca model de viitor.

„Atacul vinde bilete, iar apararea aduce trofee”, obisnuia sa spuna Phil Jackson, legendarul antrenor al lui Chicago Bulls in anii de glorie ai lui Michael Jordan.  Cu rare exceptii, marii manageri din sportul european il citeaza pe Jackson doar cu partea de final a maximei sale. Cand colo, adevarata lectie de management e în prima parte...