Megacod rosu: ploi torentiale de promisiuni electorale si confetti

Megacod rosu: ploi torentiale de promisiuni electorale si confetti lansare candidatiprezidentialepromisiuniconfetti

Unul dintre prezidentiabilii nostri si-a lansat candidatura, in stil american, cu maaare fast, cu surle, trambite, vuvuzele, confetti, tricouri, steaguri si alte simboluri romanesti, pe "Arena Nationala". Pe buna dreptate, el si partizanii lui sinceri sau interesati sunt criticati de rivali sinceri sau interesati, precum si de oameni cu bun simt ca evenimentul a fost megaloman, megacostisitor si ca seamana ca doua bancnote de 100 de euro cu serbarile ceausiste si nord-coreene.
Oamenii cu bun simt sunt indreptatiti sa vorbeasca, insa rivalii politici mai mult ca sigur ca nu-si vor lansa contracandidatii din bojdeuca lui Creanga, din chilia lui Daniil Sihastrul sau dintr-o garsoniera de 25 de metri patrati din Bucuresti, Cluj, Timisoara, Brasov, Iasi sau Constanta.
 
Vor gasi si ei piete, stadioane, parcuri, sali polivalente, unde sa se umfle-n pene, unde sa se creada zei, unde sa fie aplaudati la comanda. Se vor urca si ei pe scene de unde vor arunca in capul electoratului cu hartii si vorbe creponate.
 
Nici contracandidatii nu vor face economie de bani, nici de cuvinte si promisiuni marete, nici de surle, trambite, vuvuzele, confetti, tricouri, steaguri si alte simboluri nationale.
 
Si tocmai asta este parte proasta: (aproape) toti politicienii nostri si sfetnicii lor scoliti intr-ale comunicarii si psihologiei multimilor vor sa organizeze evenimente grandioase, evenimente "mega".
 
Sa fie... megalansari, megapetreceri, megaconcerte, megaimpresie artistica. Poate ca tocmai de aceea multi romani - blamatii, chipurile, ca fiind nehotarati - nu se simt reprezentati, nu sunt convinsi de vreun candidat sa puna stampila pe el.
 
Si mai rau este ca inclinatia spre megalomanie a politicienilor vine cam bine pe gustul membrilor de partid si pe cel al publicului.
 
In tarile unde oamenii (cel putin teoretic, in functie de PIB pe cap de locuitor) o duc bine, megafestivismul nu (mai) prinde sau provoaca repulsie. Cu cat o tara este mai atenta la cheltuieli, cu atat cei mai multi dintre cetatenii sai o duc mai bine.
 
Desigur, o duc mai bine si pentru ca sunt educati, au o alta mentalitate, au cultura muncii si sunt cumpatati cu propriile resurse, iar, cand candideaza pentru vreo functie publica, aduc cu ei exact aceste calitati si mentalitati si sunt votati de persoane asemeni lor.
 
In schimb, in mai toate tarile sarace (clasificate asa tot in functie de PIB pe cap de locuitor), festivismul este religie de stat, este ciozvarta aruncata maselor de regimuri mai mult sau mai putin represive.
 
In secolul 21, popoarele sarace sunt imbatate cu megaspectacole, cu megashow-uri, sunt hipnotizate cu prestidigitatie de balci.
 
Nu li se mai arunca-n ochi praf de pe drum, ci praf de artificii, nu li se da numai apa de ploaie, ci apa din fantani citadine cu retroiluminare, in timp ce masele stau cuminti in bezna intretinuta de infime si ilegale procente din PIB alocate educatiei.

Cand se trezesc din vraja si... vrajeli, constata, pentru a nu stiu nici ei cata oara, ca au acelasi tip de lideri, ca iar au fost pacaliti, ca iar au fost inselati, ca au aceleasi salarii, aceeasi putere de cumparare, aceleasi drumuri.