Cand proprietatea nu face casa buna cu gardul si mentalitatea
proprietateproprietate privatanationalizare imobilemaniearad
Un oras din vestul tarii, Arad, parca. Cativa oameni, barbati si femei, tineri si mai putin tineri, tuna si fulgera in fata unei camere de luat vederi si zgaltaie un gard de sarma, "incununat" cu o poarta, lant si lacat.
Motivul? Undeva, in apropierea blocului in care locuiesc respectivii, gardul a rasarit pe o bucata de teren oarecum viran si le ingreuneaza accesul in propriul bloc.
Asta pentru ca fie acea bucata de teren a fost revendicata si castigata de vreun mostenitor de fost proprietar, fie proprietarul, fara sa fi avut problema nationalizarii, a vadut bucata de pamant ca e dreptul lui.
Cata indignare, cate sudalmi si ocari, cati nervi consumati pentru ca dreptul de proprietate privata le-a taiat scurtatura si locatarii blocului din apropierea terenului sunt nevoiti sa ocoleasca vreo patru alte blocuri pentru a ajuge acasa.
Adica este un efort imens pe care se plange ca trebuie sa-l faca o doamna inspre 45 de ani care, cu oarecare mandrie – de parca ar fi vreun merit al domniei sale – zice ca doar nu a imbatranit ea ca acum sa faca atata efort.
Si alti locatari sunt la fel de indignati si arunca traditionalele intrebari "cum este posibil asa ceva"?, "cum isi permite?" si la fel de tradionalele exclamari "nu se poate asa ceva!" si "dom’le, este inadmisibil!"
Cu sau fara intrebari retorice, cu sau fara exclamatii de adanca manie, cam asta este atitudinea multor concetateni fata de proprietate. Fata de proprietatea altuia. Ca, daca vine vorba de a lui, s-ar lupta – cum e si firesc – pe viata si pe moarte.
In schimb, daca e a altuia, multi exprima un (in)voluntar reflex comunist, ceea ce si explica, in mare masura, cum a fost posibila nationalizarea imobilelor in Romania, mai abitir ca in alte state.
Un produs media marca Rentrop&Straton 
