Angajatii din HoReCa, la limita supravietuirii? Nu-mi mai permit nici sa mananc resturi
horecaindustria ospitalitatii
Adina V. a trimis o scrisoare de disperare catre redactia noastra. "Disperare" - e chiar titlul pe care femeia l-a atribuit documentului Word in care isi varsa toata furia si nemultumirea pe care le vrea facute publice, pentru ca, spune ea, "sigur multi colegi din industria ospitalitatii se vor regasi in drama mea".
Adina are, in prezent, 26 de ani, are un copil in intretinere, o facultate de marketing terminata si diploma in vanzari, dar si o mama bolnava de care trebuie sa aiba grija zilnic, pentru ca sufera de o forma de pareza.
Micutul ei de-abia a implinit 4 ani, iar ea il creste singura, impreuna cu mama, deoarece tatal a plecat in strainatate cand ea era insarcinata, a ajutat-o cu bani la nastere si de atunci nu a mai auzit de el: "M-a blocat pe toate retelele sociale, iar familia lui imi spune ca nu stie nimic de el, desi am informatii ca pastreaza legatura".
Desi are o diploma universitara, Adina nu a lucrat niciodata in domeniul in care a studiat si recunoaste ca acest lucru se datoreaza faptului ca, desi si-a trecut examenele, nu a putut invata asa cum au facut alti colegi, care aveau griji mai putine. Ea a ramas insarcinata de foarte tanara, familia ei a avut mereu probleme financiare, motiv pentru care nu prea i-a stat gandul la scoala, fiind nevoita mereu sa lucreze, inca de la 16 ani.
"Acum, multi care imi vor citi povestea nu vor empatiza cu mine, poate si dvs., veti refuza sa o publicati, pentru ca traiti cu mentalitatea aceea ca eu mi-am facut-o cu mana mea. Si poate ca aveti dreptate, insa intotdeauna am muncit pentru banul meu, nu am asteptat de la nimeni ajutor si nici nu mi-am calcat vreodata principiile si demnitatea in picioare pentru bani. Am fost si menajera si nu imi e rusine", ne transmite Adina.
Femeia spune ca a ajuns la capatul rabdarii si puternilor acum, in pandemie. De 3 ani lucra la un restaurant "cu staif" din centrul vechi al Capitalei, unde salariul nu era prea mare, insa, spune ea, avea doar clienti "cu dare de mana", pentru care un bacsis de 200 de lei nu insemna nimic. "Pentru mine insemna ca am sanse sa ii cumpar mamei cateva dintre medicamentele necesare".
Ei bine, odata cu pandemia si restrictiile impuse pentru limitarea raspandirii virusului, Adina spune ca nu mai castiga nici macar salariul minim, pentru ca a fost aproape in permanenta, in ultimul an si jumatate, in somaj tehnic.
"Vara trecuta a fost ceva mai bine, dar acum, in toamna, cand si gradinitele se inchid de luni, cand apar noi restrictii, nu stiu cum voi putea gasi ceva de lucru, in conditiile in care nu am cu cine sa-mi las copilul acasa. Mama mea nu poate sa il supravegheze si e destul de energic si neascultator".
"Vreau sa imi declar falimentul personal", spune Adina. "Nici macar resturi de la restaurant nu mai pot manca, asa cum faceam inainte, cel putin plecam acasa cu stomacul plin si stiam ca acasa mai trebuie hraniti doar copilul si mama. Acum, mi-e frica sa nu ma imbolnavesc ... e cumplit de greu. Clientii sunt putini, de cand cu certificatele digitale, majoritatea apeleaza la take away, dar patronul nostru nu isi permite sa ne tina pe toti in sala, cand livrarile sunt destul de putine, iar capacitatea de primire e redusa drastic".
"Nu vreau mila nimanui", a subliniat femeia in mai multe randuri,
"vreau doar ca, alti oameni care se regasesc in povestea mea sau care poate sufera mai mult, sa stie ca nu sunt singuri. Vreau, de asemena, sa trag un semnal de alarma asupra noastra, a angajatilor din ospitalitate si sa o spun clar: mereu am dus-o greu, cu salarii mici, dar de cand e criza aceasta, vietile au devenit o drama. Inteleg situatia, dar simt ca am putea fi ajutati mai mult. Nu stiu de cine, nu stiu cum, dar ma simt abandonata, singura si lipsita de orice forma de speranta".
Citeste si: Patronii si angajatii din HoReCa, revoltati de noile restrictii: Nu suntem gardienii clientilor
RSS Flux RSS 2.0
Sitemap XML