Analizele Manager.ro: Incredibila putere a corporatiilor

Analizele Manager.ro: Incredibila putere a corporatiilor corporatiiinfluenta corporatiilorsamsungexxon mobilrolul statului

Samsung are o cifra de afaceri anuala de cca 250 de miliarde $, cam cat PIB-ul Portugaliei. Si trebuie spus ca Samsung ocupa doar un modest loc 9 in clasamentul mondial al companiilor in functie de venituri, fiind precedata de alti giganti ca Chevron, Royal Dutch Shell sau Exxon Mobil. Apoi, Wal-Mart Stores Inc., compania de pe locul 3 in clasamentul mentionat, are 2,15 milioane de angajati - un numar care depaseste populatia unor tari ca Macedonia si Slovenia, iar firma newyorkeza BlackRock, cea mai mare companie de management al investitiilor, gestioneaza active de 3.500 de miliarde $, mai mult decat rezervele nationale ale oricarui stat din lume. Ce arata aceste exemple?
Arata ca in ultimul timp marile corporatii au ajuns sa depaseasca aproape toate statele de pe glob in materie de resurse, conexiuni sau influenta. Da, aceste organizatii private au mai multa putere decat majoritatea statelor lumii. Gratie Internetului, mijloacelor moderne de transport si, intr-un sens mai larg, globalizarii, ele se bucura de flexibilitate, mobilitate si spatiu de manevra, iar slabele lor legaturi nationale le permit ca atunci cand nu le convine ceva, de exemplu nivelul taxelor dintr-o tara, sa rezolve scurt problema mutandu-si pur si simplu investitia in alta tara.

Mai avem si alte exemple de asemenea super-puteri mondiale: HSBC, cu 7.500 de birouri in 87 de tari, Citi, care gestioneaza conturile a 200 de milioane de clienti, Berkshire Hathaway (a lui Warren Buffett), care a inregistrat in 2011 un profit de 13 miliarde $, mai mult decat cheltuielile bugetare ale statului Panama, JP Morgan Chase, cu active de 2.300 miliarde $, adica triplul rezervelor valutare si de aur detinute de Uniunea Europeana, plus alti grei ca General Electric, ConocoPhillips, Procter & Gamble, Microsoft, AT&T.

Simpla rostire a acestor nume impune, cu siguranta, un anumit respect, iar asta in sine este o dovada a notorietatii si fortei companiilor in cauza.

Fenomenul puterii coporatiste nu este insa unul nou. Sa ne amintim de Compania britanica a Indiilor de Est care a condus practic subcontinentul indian in perioada 1757-1858, gestionand totodata una dintre cele mai mari forte armate din lume, sau de industriasul american Andrew Carnegie (1835-1919), care a construit un intreg oras pentru muncitorii sai.

Sunt exemple de calibre diferite, dar care ilustreaza foarte bine faptul ca afacerile si, mai general, interesele economice modeleaza de mult timp felul in care se intampla lucrurile si ca ele joaca de fapt rolul determinant. Si fac asta in moduri diverse, care merg de la influentarea politicii externe a unei tari (vezi campania prin care Exxon Mobil a determinat SUA sa nu ratifice Protocolul de la Kyoto, referitor la reducerea emisiilor poluante) si pana la asumarea de catre gigantii afacerilor a unor roluri similare celor ale statului (prin faptul ca uneori, in cazuri fericite, le ofera angajatilor asigurari de sanatate, locuinte si alte facilitati pe care statul ar trebui, dar nu este capabil, sa le furnizeze).

Se poate spune deci, fara teama de a gresi, ca aceste companii sunt adevarate elite care misca pietele, ignora granitele, fac sau desfac politicieni si, pana la urma, conduc de fapt lumea. E o afirmatie dura, dar perfect logica, si care la fel de logic naste o intrebare interesanta:

Daca aceste companii conduc de fapt lumea,
care mai este atunci rolul statului?

Intr-adevar, daca organizatiile private au ajuns sa aiba mai multa influenta decat marea majoritate a tarilor lumii, care mai este rolul autoritatilor publice? E o intrebare valabila inclusiv pentru tarile bogate, care au si ele dificultati din cauza birocratiilor umflate, a crizelor bugetare, a scaderii increderii din partea populatiei si a limitarii aduse de propriile lor granite, intr-o perioada cand problemele care ii afecteaza pe cetatenii lor sunt transnationale.

In Statele Unite, de exemplu, aceasta este chiar problema centrala a momentului. Se fac auzite tot mai multe voci care sustin ca statul este o povara prea mare pentru societate, o amenintare pentru drepturile individuale, un protector ineficient al omului simplu, un organism corupt de interese financiare si care institutionalizeaza inegalitatea, servindu-i doar pe cei privilegiati (cam 1% din total).

Si nimic nu a ilustrat mai bine aceste puncte de vedere decat recenta criza financiara, in care cateva institutii mari au evitat reglementarile, au abuzat de libertatile lor si au convins Guvernul sa le salveze (dar nu si pe victimele lor), iar apoi au reusit sa intarzie reformele reale, intorcandu-se la aceleasi practici care le-au adus la faliment. Rezultatele le cunoastem – miscari sociale, de la “Occupy Wall Street” pana la proteste impotriva globalizarii.

Controversa aceasta asupra rolului statului exista si in Europa, unde nu e deloc clar cata putere ar trebui sa primeasca Uniunea Europeana din partea tarilor-membre. Si asta pentru ca, in primul rand, nu e deloc clar ale cui interese sunt servite cel mai bine in cadrul acestei structuri - o structura care constituie prin insasi esenta ei o indepartare de principiul si utilitatea statului national. Un neamt si un grec ar avea pareri foarte diferite despre aceasta problema.

“Ce rol trebuie sa joace statul?” este pana la urma o intrebare de interes global, analizata cu atentie peste tot: si in Rusia, unde ea a generat frictiuni intre oligarhi si liderii politici, si in China, unde relatia public-privat este vizibila la orice nivel, si in Africa de Nord, unde revoltele de anul trecut s-au indreptat impotriva coruptiei autoritatilor si impotriva lipsei de libertati si oportunitati asociate cu respectivele autoritati.