Cum se triseaza in sport. Ciclism (I)
Cand privim o competitie sportiva de orice fel (meci de fotbal, concurs atletic, cursa de formula 1 etc.), ne gandim, inocenti, ca asistam la o confruntare onesta, in care oponentii se bazeaza strict pe abilitatile lor SPORTIVE pentru a obtine succesul. In realitate insa, de la un anumit nivel in sus, orice competitie sportiva are implicatii financiare serioase si, in consecinta, se transforma in business. Iar odata cu aceasta transformare apare si un element specific mediului de business: concurenta neloiala. Sau trisatul.
Cum se triseaza in ciclism?
Incercarile de a trisa in acest sport dateaza inca de la primele competitii si s-au tot rafinat de-a lungul timpului. In urma cu 100-120 de ani se practicau metode grosiere, gen impinsul bicicletei de catre spectatori in zonele de panta abrupta sau luatul pe scurtatura, dar existau si metode ingenioase.
Francezul Hippolyte Aucouturier (1876-1944) a ramas celebru pentru ca, la prima editie a Turului Frantei, in 1903, a atasat un fir metalic foarte subtire de bara din spate a unei masini de asistenta, iar celalalt capat l-a innodat in jurul unui dop de pluta pe care l-a bagat in gura.
Urma astfel sa fie tractat in timpul cursei, intr-o maniera subtila si greu de probat (oricand putea sa scuipe dopul si sa faca pe nevinovatul), doar ca firul a fost observat la start de un alt concurent si Aucouturier a fost descalificat.
Insa ideea de a fi tractat de o masina de asistenta a ramas si se practica si astazi, intr-o forma la fel de “creativa”: masina merge in paralel cu ciclistul, cineva din interior ii intinde acestuia un recipient cu apa, dar fara sa ii dea drumul din mana. Ciclistul apuca recipientul si se tine practic de el, in timp ce masina accelereaza. Sunt suficiente cateva secunde pentru ca aceasta manevra sa ii asigure sportivului un plus consistent de viteza.
O alta metoda de trisare, de data asta una gravitationala (!), a fost utilizata de Jean Robic (1921-1980), tot francez. Acesta avea doar 1,61 m inaltime si 60 kg, iar greutatea sa redusa constituia un dezavantaj la coborare. Ca urmare, ori de cate ori ajungea in varful unei pante si urma o portiune de coborare, membrii echipei sale ii dadeau o sticla aparent plina cu apa. Doar ca in sticla nu se afla apa, ci… plumb.
Robic isi sporea astfel greutatea, viteza sa crestea si, cand ajungea din nou pe plat, arunca sticla (pe care echipa sa avea grija sa o recupereze rapid).
Putem vorbi apoi despre metoda “dopajului mecanic”, care consta in disimularea unui mic motor electric in teava care sustine saua, motor care mai inainte nu putea fi descoperit decat prin demontarea bicicletei. Acum se folosesc scanari cu o tableta care releva zonele unde temperatura e mai ridicata si unde, foarte probabil, exista un motor.
Si sa nu uitam, desigur, dopajul clasic. Folosirea de substante interzise era la un moment aproape de la sine inteleasa, practic toti ciclistii apelau la asemenea substante. Apoi, dupa introducerea testelor anti-doping in 1968, fenomenul si-a mai pierdut din amploare, in schimb au aparut metodele de a te dopa fara sa fii depistat.
Iar aici se remarca ciclistul belgian Michel Pollentier care in 1978 a incercat sa iasa OK la control, utilizand... un prezervativ umplut cu urina “curata”. Prezervativul era ascuns in costumul sau, in zona axilei, si conectat la un tub subtire care cobora pe sub maneca, astfel ca ciclistul putea sa simuleze destul de credibil ca furnizeaza o mostra pentru testare.
In episodul urmator vom vedea cum se triseaza in baseball.
Cum se triseaza in sport. Baseball (II)
