de Mihai Balescu
la 04 Feb. 2018 Exclusiv
Problema era ca aceste minunatii se vindeau exclusiv pe valuta, ca urmare doar cetatenii straini si romanii care lucrasera in strainatate si detineau legal dolari aveau acces la ele. (O scena celebra cu un shop apare in filmul "Nea Marin Miliardar", realizat in 1979, cu Amza Pellea in rolul principal.)
Shopurile constituiau de fapt o modalitate prin care regimul comunist facea rost de valuta de la turistii straini care vizitau Romania. Astfel, prin intermediul acestor magazine, amplasate de obicei in holurile marilor hoteluri din tara, se strangeau sume foarte frumusele si nu era deloc neobisnuit ca un shop cu un amplasament foarte bun, intr-o statiune de pe litoral de exemplu, sa inregistreze vanzari de sute de mii de dolari, marci, franci sau lire sterline intr-un singur sezon.
Shopurile constituiau de fapt o modalitate prin care regimul comunist facea rost de valuta de la turistii straini care vizitau Romania. Astfel, prin intermediul acestor magazine, amplasate de obicei in holurile marilor hoteluri din tara, se strangeau sume foarte frumusele si nu era deloc neobisnuit ca un shop cu un amplasament foarte bun, intr-o statiune de pe litoral de exemplu, sa inregistreze vanzari de sute de mii de dolari, marci, franci sau lire sterline intr-un singur sezon.
Oferta, cum spuneam, consta in articole cu care clientii - turistii straini - erau obisnuiti in tarile lor de origine (tigari, dulciuri, cosmetice, bauturi fine, blugi, electronice), carora li se adaugau insa si obiecte traditionale romanesti (ii, cojoace, produse de artizanat) aflate si ele la foarte mare cautare.
Toata afacerea era gestionata de Comturist, un departament specializat din cadrul Ministerului Comertului care se ocupa de partea de aprovizionare si, dupa cum isi amintesc foarte bine cei care au prins acea perioada, se formasera atunci tot felul de filiere prin care marfurile din shopuri ajungeau si la romanii obisnuiti. Nu pentru consum propriu, ci pentru a fi folosite, la nevoie, pe post de mita.
Intr-adevar, in acea perioada, mita nu insemna plicul cu bani (pentru ca nu prea aveai ce sa cumperi cu banii pe vremea lui Ceausescu), ci pachetul de Kent, ness-ul Amigo, cafeaua naturala Alvorada la punga vidata. Acestea erau adevaratele monede de schimb, ele iti permiteau sa fii tratat cu atentie in spital, sa obtii bilet pentru un sejur pe litoral sau sa iti iei Dacie peste rand. Iar o mita mai generoasa, un cartus de Dunhill de pilda, chiar ca rezolva orice problema.
Dar cum ajungeau aceste produse (si) in mainile cetatenilor obisnuiti? Sursa principala o constituiau muncitorii care lucrau in strainatate - trimisi de obicei de compania de constructii Arcom in tari ca Libia, Siria, Irak – si care detineau in mod legal valuta. Prin intermediul lor se faceau cumparaturi la comanda din shopuri, in sensul ca daca doreai de exemplu o pereche de blugi Levi’s sau un video Sharp lansai aceasta solicitare in cercul tau de cunoscuti, solicitarea ajungea la un astfel de detinator legal de valuta (sau la familia lui), se achizitiona produsul din shop si apoi iti era livrat, cu plata in lei, la un pret care sa justifice efortul.
E-adevarat, exista si posibilitatea sa cumperi tu valuta de la bisnitari, dar problema era ca n-aveai ce sa faci cu ea. Daca nu puteai s-o justifici, era ca si cum n-ai fi avut-o - nu puteai sa cumperi nimic din shop. Ba chiar era indicat sa nici nu intri in shop sau nici macar sa nu te uiti prea mult la vitrina lui, pentru ca starneai astfel suspiciuni si te puteai trezi luat la intrebari de securistii care filau zona.
Unii se mai descurcau insa, de o maniera riscanta totusi. Povesteste Marian Dumitrescu, taximetrist pe vremea aceea in Bucuresti: „Daca aveai tupeu, puteai accepta si dolari pentru cursa, desi asta era total interzis. Strainilor le convenea mai mult sa plateasca in valuta, mai ales ca unii plecau de la hotel la aeroport si nu mai aveau lei. Si-atunci ma trezeam la sfarsitul cursei ca aruncau dolari prin masina. Dar tremurai de nu mai stiai de tine, ca valuta era prohibita“, povesteste acesta.
„De folosit dolarii, ii foloseai, ca aveai printre clienti o gramada de studenti arabi si le dadeai lor sa-ti cumpere si tie ceva din shop. Dar nu era o treaba simpla, mi-a si facut Militia perchezitie acasa de cateva ori, pentru detinere de valuta.
Cineva probabil m-a turnat. Dar eu nu prea tineam dolarii. Vedeam blugi in shop sau un trening din bumbac 100% si rugam repede pe cineva sa ma ajute, dar de intrat in shop nu intram, ca nu stiam cine ma vede. Am intrat o data cu niste studenti straini, sa le arat exact ce voiam, dar mi-a tatait fundu’.”
Apropo de turnat, se spune ca 90% din gestionarii shopurilor erau informatori si restul de 10% pilosi. A fi informator era de fapt o conditie de baza pentru a prinde un asemenea post, dar chiar si asa concurenta era crunta. Se dadea o batalie acerba pentru a deveni gestionar de shop si mai ales pentru a deveni gestionar unic, pentru ca atunci puteai sa faci tot felul de manarii. Daca erau doi gestionari, incepea imediat turnatoria.
Principala manarie consta in dublarea marfii. Se luau produse de la Comturist, din Bucuresti, se introduceau in gestiune, dar se procurau totodata marfuri similare din alte surse (de la marinarii straini, de exemplu) si acestea erau de fapt circulate si vandute in magazin. In plus, se mai faceau si schimburi ilegale de valuta, dar doar cu persoanele de mare incredere. Un shopist putea scoate astfel, intr-un singur sezon, 300.000 de lei, banii lui (cat 4 Dacii).
Dar apoi, spre sfarsitul anilor '80, lucrurile s-au schimbat. Muncitorii romani din strainatate au inceput sa nu mai fie platiti direct in valuta, ei primeau doar niste bonuri cu care se puteau prezenta in shopuri sa cumpere marfa, care marfa incepuse sa fie si ea preponderent romaneasca: camasi Braiconf, pantofi Clujana, celebrele cojoace „alain delon” de la Vidra Orastie, televizoare color marca Cromatic, plus... pungi cu faina, zahar si fasole. Da, in perioada aceea de saracie lucie, se ajunsese in situatia in care doar posesorii de valuta (sau de bonuri echivalente) sa poata spera la niste alimente mai de Doamne-ajuta.
Apoi a venit Revolutia si shopurile s-au transformat in magazine de tip duty-free, iar ulterior au disparut complet din peisaj. A ramas insa amintirea lor. O amintire puternica, dat fiind ca multi adulti de astazi se emotioneaza inca atunci cand aud nume de marci ca St. Moritz, Kent, Salem, Fa, Lux, Toblerone, Sanwa, Roy Rogers – marci care acum ni se par chiar de mana a doua, dar care inainte de 1989 reprezentau culmea bunastarii, mici mostre din raiul interzis al Occidentului.
Comentarii