5 ani de la Colectiv. Niciun vinovat, doar un inculpat ales primar
colectiv
Pe 30 octombrie 2015, flacarile aveau sa transforme in scrum ceea ce, intr-un univers mic, al unor familii obisnuite din intreaga tara, se numea simplu: ''frate, sora, iubit, iubita, mama sau tata''. Flacarile nu doar ca au despartit pentru totdeauna si fara ''ramas bun'' oamenii dragi din sanul familiilor lor, dar, la cinci ani de la tragedie, ele mistuie in continuare sperantele unei intregi generatii.
Zecile de tineri care au murit in incendiul din Colectiv nu au primit de la lumea pe care visau candva sa o cucereasca nici macar consolarea ca in urma lor s-ar schimba ceva.
Generatia lor a ramas aici, vie, dar mistuita si ea de lipsa de speranta ca se va face vreodata dreptate.
Si neputinta lor, durerea, teama, nedreptatea, revolta, resemnarea, nu ard pielea, ce-i drept, dar ard sufletelor generatiei care maine ar trebui sa cladeasca aceasta tara.
Poate ca, uneori, dreptatea chiar daca se infaptuieste, e prea tarziu sa mai conteze pentru cineva. Parintii, fratii si surorile celor care au devenit din viitori arhitecti, muzicieni, profesori, fotografi, medici, doar o mana de scrum de aruncat in zare, acesti cinci ani inseamna doar o eterna agonie, a carei finalitate va fi, indiferent de vreun verdict pamantesc, doar in Ceruri, cand se vor reuni.
Insa, ce e dreptatea? Cum poate fi ea impartita echitabil cand intr-un taler al balantei stau vieti de copii? Ce ar putea atarna cel putin la fel de greu, in talerul celalalt, ca balanta sufletelor celor care isi deplang mortii sa nu se clatine, sa nu cada si sa se faca si ea, la randu-i, scrum?
Insa dramatic e atunci cand nu doar ca nu e nici urma de dreptate, de ''plata'' pamanteasca, ci cand parca dinadins se calca pe cadavrele celor sacrificati de un sistem incompetent si nepasator.
La cinci ani de la colectiv, doar familiile victimelor sunt condamnate. Condamnate la durere, la neputinta, la dor, la agonie, la speranta nebuna ca exista ceva dincolo de hotarul mortii, un loc unde flacarile nu ii mai pot desparti de ai lor. De copiii carora le-au dat viata, de fratii alaturi de care au crescut, de iubitele in ochii carora au descoperit noi orizonturi existentiale, de iubitii care le plimbau de mana prin parcul sufletului ce incepea sa guste din cel mai inaltator sentiment, iubirea.
Unde sunt aceste valori ale celor care vin in fata noastra, parca ''reciclati'' de timp, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar si a celor care aleg? Oare cei care voteaza astfel ar fi avut aceeasi optiune daca flacarile le topeau propriii copii? Ma indoiesc.
Si, atunci, de unde speranta pentru generatia Colectiv ramasa in picioare, cel putin pana cand ''sistemul'' sub o forma sau alta, se va ocupa sa ii taie aripile, sa i le arda, sa i le infecteze prin spitale?
De unde impacare pentru sufletele care au plecat neintrebate de flacari de planurile lor de viitor, de iubirea din sufletul lor, de dragostea pentru viata? De unde va fi venit resemnarea lor ca nu au murit degeaba, cand, la cinci ani de la tragedie, ''degeaba'' e cuvantul cel mai expresiv pentru tot ce s-a intamplat si va avea sa se intample?
Inchei acest editorial ... odata cu ceaiul din cana cu frunze maronii frumos pictate. La mine miroase a toamna, a ceai de tei cu lamaie, a dimineata mohorata de sfarsit de octombrie. Miroase a vis de Craciun, caci doar putin mai este pana acolo si copilul din mine se zbate de dorinta de a impodobi bradul cat mai repede. Dar ma incearca un sentiment de vinovatie pentru ca, ''mirosind'' cu sufletul, ma inec. Miroase a fum, negru, dens, neiertator. Miroase a panica, miroase a lacrimi. In zeci de case din Romania miroase acum a lumanari aprinse pentru copii ... miroase a scrum ...
RSS Flux RSS 2.0
Sitemap XML