Sunt peste 4 milioane de turci in Germania. Cum s-a ajuns aici?

Sunt peste 4 milioane de turci in Germania. Cum s-a ajuns aici? In urma cu 60 de ani, numarul turcilor din Germania (de Vest) era nesemnificativ. Dar apoi s-a intamplat ceva: tara a inceput sa se confrunte cu o criza de muncitori necalificati si solutia cea mai la indemana pentru a rezolva aceasta problema a fost “importul” de mana de lucru din strainatate. De unde? Din Turcia, care inregistra la vremea aceea o explozie demografica si o crestere a ratei somajului.
Desigur, mai erau si alte variante – diverse tari mediteraneene sau chiar cealalta Germanie (cea de Est) – care nu prezentau diferente culturale atat de mari fata de Germania, asa cum prezenta Turcia. Dar SUA a insistat sa fie adusi turci. Razboiul rece era atunci in plin avant si americanii aveau mare nevoie de o Turcie stabila si fara framantari interne, in flancul sudic al NATO (Turcia e membra NATO din 1952).

Ca urmare, in 1961 Germania de Vest si Turcia au semnat un acord care prevedea acest transfer de forta de munca, initial pe o perioada limitata la 2 ani. Ulterior insa, la presiunile angajatorilor germani limita a fost scoasa din textul acordului si muncitorilor turci li s-a permis sa stea permanent in Germania. In numai 12 ani, numarul lor a ajuns la aproape 1 milion, moment in care autoritatile vest-germane au spus “Stop!”.

Stoparea afluxului de muncitori turci a avut insa un efect nedorit: i-a determinat pe cei care lucrau deja aici sa isi cheme nevestele si copiii in Germania, profitand de o lege speciala care prevedea posibilitatea reintregirii familiei.

Nemtii s-au trezit astfel cu o adevarata comunitate straina pe teritoriul lor, de care nu au mai putut ulterior sa scape. Au incercat la inceputul anilor '80 sa stimuleze intoarcerile benevole in Turcia, oferind sume importante de bani celor care paraseau Germania, dar foarte putini s-au aratat interesati de aceasta oferta. Turcii, cu o rata a natalitatii mult superioara nemtilor, s-au inmultit si au ajuns la peste 1,6 milioane in 1989.

Apoi, dupa caderea zidului Berlinului, lucrurile s-au inrautatit: mineritul si siderurgia, domenii in care turcii activasera inca de la inceput, au intrat in declin si peste 200.000 de muncitori au fost concediati. Unii dintre ei s-au reorientat si au deschis puncte fast-food specializate pe kebab (o mancare foarte populara in Germania), dar pentru marea majoritate situatia a devenit foarte dificila.

Sugestiv este faptul ca in acest moment rata somajului in randul cetatenilor de origine turca este dubla fata de cea in randul germanilor. In Neukolln de exemplu, districtul Berlinului cu cei mai multi turci, 40% din adultii apti de munca sunt someri si 50% din familii traiesc din ajutoare guvernamentale.

Adevarul e ca nici turcii nu fac prea mare lucru pentru a-si spori sansele. In primul rand, nu invata limba germana si asta constituie din start un handicap major. Copiii turci se duc la scoala fara sa cunoasca limba germana, abandoneaza scoala din cauza dificultatilor pe care le intampina (in proportie de 30%), apoi ingroasa randurile somerilor si devin dependenti de ajutoarele de la stat. Situatia cea mai dramatica se inregistreaza in landul Saarland, unde 45% din cetatenii turci nu au absolut nicio calificare.

Intervin apoi si probleme legate de religie: un studiu al Ministerului de Interne arata ca aproape 50% din turcii din Germania considera ca islamul este mai important decat democratia, 9% nu condamna atacurile teroriste sinucigase si 15% sunt antisemiti sau anticrestini.

Ca urmare, situatia nu este una tocmai placuta pentru populatia germana si astfel se explica si actiunile destul de dese ale extremei drepte din Germania impotriva populatiei de origine turca, alimentate si de  pretentii de genul: “Vrem scoli si universitati in limba turca!”, “Nu mai serviti carne de porc in gradinite!”.

Relatia dintre nemti si minoritatea turca este, asadar, una destul de nefunctionala. Iar concluzia o trage insasi Angela Merkel: “Visul unei societati multiculturale in Germania ramane doar un vis.”