Editorial Liviu Deculescu: Macar ceva de mancare... E ora 9

Editorial Liviu Deculescu: Macar ceva de mancare... E ora 9 mancaremuncatransportprotectia sociala

Asa a inceput amarul cant, facandu-si loc printre semenii sai "mai norocosi", cam inghesuiti in autobuzul care pe noi ne duce la munca. E ora 9, intr-adevar, si e flamand - se vede - deci Trebuie sa Primeasca de mancare!
Si, fiindca doar o data-i 9, a continuat numai cu “macar ceva de mancare”. O statie, doua, trei... nu a primit nimic, dar stiu ca insista... poate cedeaza cineva nervos si-i da si lui ceva, sa scape de jalnica-i si monotona ruga.

Ii intalnim in fiecare zi. Sunt peste tot: la colt de strada, in mijloacele de transport in comun, la usa supermarket-ului, prin parcuri, mai nou chiar si prin scari de bloc. Ne indispun prin aspectul lor murdar si, deseori, prin mirosul dezgustator. Dar cel mai mult ne agaseaza cu nesimtita insistenta: sunt “oropsiti de soarta”, au multe si grave probleme, deci trebuie sa li se dea!

Stiti de ce exista? Nu fiindca Romania este o tara mai saraca fata de media Europeana (fapt incontestabil). Nici fiindca protectia sociala din tara noastra este sublima, dar lipseste aproape cu desavarsire. Nu, domnule: am ajuns si pe taramuri mai “roditoare”, ei nu lipsesc nici de acolo. Explicatia este banala: exista fiindca cineva le da! Daca nu s-ar gasi si oameni care sa le dea, n-ar mai avea decat 2 variante: sa munceasca sau sa moara de foame.

Imi vor spune, probabil, cativa dintre voi: “Dar acum, la noi, poate fi chiar imposibil pentru unii sa-si gaseasca un loc de munca. Lasa-i mai bine sa cerseasca si sa primeasca, fiindca mai este si a treia posibilitate: sa dea la om in cap, si nu vrem asta”.
Ca a gasi un loc de munca in Romania nu-i usor, este drept. Dar, cine vrea intr-adevar, va reusi sa gaseasca ceva de facut, macar cat sa-si cumpere o paine si o haina!
Cat despre “datul in cap”, sunt convins ca nu asta - sa le dam de frica - este solutia de a minimiza riscul.

Oricat de grele ar fi conditiile socio-profesionale dintr-o tara, cersetoria este, in majoritatea cazurilor, o alegere (in mod evident, nu ma refer aici si la cersetoria infantila). Ea se bazeaza fie pe slabiciunea, fie pe toleranta unora dintre noi, “ceilalti”. Pe mila noastra, a celor care muncim uneori de ne sar capacele ca sa punem ceva pe masa ori, de ce nu, ca sa reusim sa iesim o saptamana sau 2 pe an din Tara, sa “vedem lumea”.

Este deja a patra statie. “Macar ceva de mancareeeeeee!” se tanguieste acum specimenul, enervat ca n-a primit un sfant. E firesc sa primeasca, doar soarta l-a oropsit: fata de noi, ceilalti, i-a pus in gene un plin de lene si de nesimtire, dar demnitate ioc.

“Macar ceva de Munca... sa mergi sa ceri”, ii spun, nemairezistand. Trebuia sa-i fi zis de la inceput.
N-a obtinut nimic: coboara si ramane in statie. Stie prea bine ca, pana la urma, va veni si autobuzul sau norocos...