Este corect ca sportivilor rusi sa li se interzica accesul la competitiile internationale?

Este corect ca sportivilor rusi sa li se interzica accesul la competitiile internationale? Unii spun ca nu e corect. Ca sportul si politica sunt doua lucruri complet diferite si ca, din moment ce sportivii nu sunt implicati in niciun fel in deciziile pe care le ia Kremlinul, ei ar trebui sa fie lasati sa isi vada de activitatea lor. Opinia aceasta pleaca insa de la o idee gresita. Vrem-nu vrem, intre sport si politica exista o legatura extrem de stransa.
Cine concureaza la Olimpiade? Niste sportivi sau niste tari?

Nu va grabiti sa raspundeti “niste sportivi”. Ganditi-va la faptul ca, in timpul ceremoniei de deschidere, pe stadion nu defileaza sportivii X, Y si Z, ci delegatiile tarilor A, B si C. Sau la faptul ca la orice festivitate de premiere se intoneaza imnul tarii atletului castigator. Sau la faptul ca la finalul competitiei se intocmesc clasamente pe tari, in functie de numarul de medalii castigate.

Oricum am suci situatia, adevarul e ca fiecare sportiv isi reprezinta tara, chiar daca sportul pe care il practica este unul 100% individual, asa cum e tenisul, de exemplu. Vorbim despre spaniolul Rafael Nadal, despre elvetianul Roger Federer, despre romanca Simona Halep, al caror prestigiu individual se transfera automat si asupra tarilor lor. Ceea ce inseamna ca sportul este un excelent ambasador, numai bun pentru promovarea unor scopuri politice.

E un lucru care a fost inteles rapid de politicieni inca de la organizarea primelor competitii internationale. Hitler a vrut sa transforme Olimpiada de la Berlin din 1936 intr-un triumf al arienilor asupra altor rase (planurile i-au fost zadarnicite de atletul de culoare Jesse Owens), iar mai recent, in anii ‘70-’80, Germania Democrata a pus la punct un plan elaborat de dopare a sportivilor, tocmai pentru a demonstra, prin sport, superioritatea ideologiei comuniste in fata celei capitaliste.

Sportul si politica nu sunt deloc lucruri complet diferite, primul are un potential imens de a oferi credibilitate si forta celui al doilea. Amintiti-va ca si la noi Ceausescu ii premia cu fast pe sportivii medaliati cu aur pe la competitii internationale pentru “servicii deosebite aduse patriei” si le confisca practic performantele, prezentandu-le ca fiind de fapt realizari ale regimului comunist, consecinte normale ale “minunatelor conditii de pregatire asigurate de Partid”.

Prin prisma acestor observatii, restrictiile de participare impuse sportivilor rusi sunt logice, mai ales ca multi dintre acestia aproba tacit sau chiar pe fata actiunile Rusiei in Ucraina.

Fortand un pic lucrurile, cum ar suna un titlu de genul: “Un sustinator al invaziei Ucrainei castiga Wimbledon-ul si ii dedica victoria lui Putin!”? N-ar fi nimic exagerat aici, sa ne amintim ca exact ceva in genul acesta a facut gimnastul care a aparut cu simbolul Z pe piept la inceputul lunii martie, la o festivitate de premiere in Qatar.

E clar ca astfel de incidente se pot repeta, deci, ce facem? Pe de o parte condamnam razboiul si pe de alta parte il incurajam, permitand rusilor sa participe la competitii internationale si, prin performantele lor, sa furnizeze capital politic unui criminal?

OK, nu ai nicio vina ca te-ai nascut rus, poate ca nici nu aprobi ce face Putin. Dar a te arata deranjat de niste restrictii sportive, in conditiile in care ucrainenii sunt ucisi de gloante si rachete, e o dovada imensa de egoism. Este exact ca si cum ai compara suferinta lor (reala) cu “suferinta” proprie cauzata de faptul ca pierzi trofee si bani. Mai ales in conditiile in care oricum esti plin de bani.