Codul rosu al nebunelor maniere
cod rosucod portocaliuvremeameteostarea vremiiiarna 1954
In aceste zile si nopti, pe ecranele de televizor ale fiecaruia dintre noi si pana la cele atarnate in subteranul metroului, s-au difuzat imagini de arhiva cu iarna anului 1954.
Meteorologii – deci nu o sursa din auzite, desi exista multe marturii ale bunicilor nostri – sustin ca, in acea iarna, vantul a suflat a pagube materiale cu viteze cuprinse intre 90 si 126 de km/h. Si asta nu pe camp, ci chiar in Bucuresti. Adica intr-o localitate construita in camp, neprotejata de dealuri sau munti si nici de padurea tot mai putina.
Tot in iarna anului 1954, aceeasi meteorologi sustin – si imaginile confirma – ca, tot in Bucuresti, troienele treceau chiar si de 6 metri. In iarna de la inceputul anului 2012, nici pomeneala - cel putin in Bucuresti - de aceleasi cantitati si... dimensiuni de zapada.
E drept, circulam greu pe unele trotuare. Mai ales tinereii incaltati si imbracati (prima)varatec care injura niste fenomene meteorologice cat se poate de normale, de care ar fi trebuit sa stie, daca nu de la parinti, macar de la scoala.
Care este diferenta dintre inzapezirea din 1954 si inzapezirea din 2012? De preocupari. In 1954, cel mai mult timp era alocat muncii. Buna, rea, aproape fiecare avea ceva de facut. Televiziunea urma sa-si inceapa ascensiunea abia peste doi ani.
Asadar, nu tu “Mireasa pentru fiul meu”, nu tu puzderie de Bianci, Daniele, bretele, sutiene, nu tu Internet si Facebook. Te duceai la serviciu, te intorceai de la serviciu. Daca era cald, era cald. Daca era frig, era frig. Nu existau zeci de televiziuni care sa-ti induca stari apocaliptice, de panica.
Starea vremii si prognoza era data de bolile bunicilor si de termometrele personale, iar cine voia sa afle mai multe se ducea la un ghiseu, langa blocul Scala, unde informatiile despre vreme erau oferite prin viu grai, ca la ghiseul CFR din gara.
Pe vremurile acelea, la tara si nu numai, painea se facea in gospodarie, iar, in prag de iarna, camara se umplea cu cele necesare, mai ales daca stateai in Delta Dunarii si stiai ca probabilitatea de a fi izolat de restul tarii creste pe perioada iernii.
Pe urma, dupa ce oamenii (muncii) veneau de la fabrici si uzine, mancau, se plimbau, citeau, ascultau emisiuni la radio, se duceau la un meci de fotbal (niciodata pentru a-si sparge capetele cu galeria echipei adverse), de rugby, se duceau la film, la teatru, la opera, la opereta, peste tot cu hainele cele mai bune. Si isi luau, fara frica, si copiii cu ei. Iar acestora le placea.
Acum, oamenii mari fac tot posibilul ca ei si copiii sa se miste cat mai putin si sa fie inconjurati de butoanele aparatelor care le usureaza vietile, dar ii fac sa ia in greutate.
Copiii isi fac temele cu un sfert de ochi in caiete si cu restul privirii lipiti de “wall”. Acum, fetele sunt preocupate sa-si faca tatuaje (inclusiv dentare) sa-si picteze… unghiile si sa-si vopseasca parul ca pe puiul chinezesc: in trei culori. Intalnirile nu se mai dau, indiferent de vreme, la ceas la Universitate, ci pe aleile de mall.
Cam astea-s micile diferente. In aceste conditii, cum sa nu fie multi contemporani panicati, surprinsi de firescul iernii? Cum sa inteleaga ca, din moment ce multi semeni sunt imuni la codul bunelor maniere, cu atat mai mica ne este influenta asupra vremii.
Vremea are deja vestitele coduri pe culori: galben, portocaliu, rosu, un cod al nebunelor maniere. Si poate, special pentru Romania, unul albastru, de plangere continua.
Un produs media marca Rentrop&Straton 
