Spre Est, catre sfarsitul lumii (VII). Horinca pictorului Octav Postolache de la Sfistofca ingana un cantec batran

Octav Postolache este pictor. S-a nascut in anul 1939, la Malini (Suceava) ca si Nicolae Labis. Rostul si l-a gasit peste munti, la Sighetu Marmatiei, acolo unde a fost o buna bucata de vreme directorul Casei de Cultura si a fost unul dintre catalizatorii vietii culturale din "capitala Maramuresului istoric". Dupa ce s-a pensionat, Octav Postolache a facut o calatorie in Delta. S-a indragostit de locurile de la gurile Dunarii si s-a stabilit la Sfistofca.

Cu sapte ani in urma pe TVR Cultural a fost difuzat un documentar despre un sat din Delta. Documentarul se numea "70+1 Sfistofca". 70+1 era numarul celor care traiau (in anul 2012) la Sfistofca. 70 de rusi lipoveni plus un pictor roman - Octav Postolache.

Pe Octav Postolache, pictorul de la Sfistofca, l-am cunoscut inca de la sfarsitul anilor 1980, la Sighetul Marmatiei. Pe vremea aceea era directorul Casei de cultura din Sighet si era unul dintre oamenii cei mai implicati in viata culturala a localitatii, inclusiv in organizarea unuia dintre cele mai importante festivaluri nationale de poezie, festival cu o insemnatate aparte in viata literara "underground" din epoca.

Cu patru ani in urma, printr-o intamplare, l-am intalnit pe Octav Postolache la Sulina, la biblioteca orasului, care-i gazduia expozitia "Edecar din Sfistofca". Mi-a spus ca, dupa ce a iesit la pensie, s-a stabilit la Sfistofca, un sat de rusi lipoveni situat intre canalele Sulina si Chilia, undeva in mijlocul unui pustiu de nisip. Tot atunci am aflat ca la Sfistofca mai traiau (in 2015) doar 40 de oameni.
Anul acesta, Octav Postolache m-a invitat sa spun cateva cuvinte in deschiderea unei expozitii ce urma sa fie vernisata la Palatul fostei Comisiuni Europene a Dunarii de la Sulina. Am acceptat cu bucurie.

Despre Sulina si despre Sfistofca am povestit in episoadele anterioare. Acum voi zabovi putin in preajma pictorului Octav Postolache, unul dintre cei doar 16 oameni care mai traiesc, astazi, la Sfistofca, satul care se stinge.



De cand am aflat ca Octav Postolache s-a mutat definitiv la Sfistofca acum aproape 20 de ani, am vrut sa inteleg ce l-a facut sa ia aceasta decizie radicala. Ce il poate face pe un om, pe un pictor, sa aleaga sa traiasca "in the middle of nowhere", cum se spune. Intr-un sat care dispare, la propriu, pe zi ce trece, unde doar putine case se mai tin in picioare, unde nu este nimic altceva decat nisip si soare, unde la biserica nu mai are cine sluji, unde nu exista copii, nu exista scoala, nu exista magazin…

"Nu e greu, al naibii de greu, aici?" - l-am intrebat pe Octav Postolache.

"Vezi, batrane" - mi-a raspuns - "un an are 365 de zile. 355 dintre ele sunt cumplit de grele, dar celelalte zece zile sunt minunate. Ei bine, pentru cele zece zile minunate pe an m-am mutat la Sfistofca."



Ce-ar putea fi atat de grozav in mijlocul acelor nispuri sterpe? - m-am intrebat.

"Te intrebi, desigur, de ce sunt cele zece zile pe an minunate, nu-i asa? Unele dintre ele sunt minunate din pricina luminii, alteori, dupa ce ploua, ceea ce se intampla foarte rar, am sansa de a vedea un curcubeu dublu, iar alte zile sunt minunate pentru ca primesc vizita cate unui prieten. Cum ar fi  asta, cand ai venit tu la mine."



Lumina, curcubeu, prietenie. Pentru Octav Postolache aceste lucruri ii justifica decizia de a se stabili la Sfistofca.

Se poate ca pentru un artist vizual, pentru un pictor, in special, sa existe doua feluri de acasa. Un acasa al persoanei sale si un altfel de acasa, cel al artei sale. Cred ca Octav Postolache a gasit la Sfistofca acel acasa al artei sale si i-a dat acesteia intaietate prin decizia pe care a luat-o.

Iar rasplata i-o ofera propriile sale lucrari. Uneori si lumina, alteori curcubeul dublu si, cateodata, vechii prieteni…

Stau, impreuna cu Octav Postolache, la umbra firava a unui copac firav din curtea casei sale din Sfistofca. Bem horinca, pe care pictorul si-o aduce tocmai de la Sighet cand, rar, se mai duce in Maramures. Drumul dus-intors dureaza aproape 48 de ore: cu masina, cu barca, cu vaporul sau cu salupa si cu trenul (de fapt, cu mai multe trenuri).



E o liniste, in preajma, ca si cand lumea fie ca n-a inceput inca, fie ca s-a sfarsit demult. Peste gard, de o parte si de alta a ulitei de nisip, casele de chirpici din Sfistofca se mistuie in pamantul din care s-au ridicat.

Horinca arde mai tare decat soarele si cineva, in mine, incepe sa ingane un batran cantec maramuresean: "Nu-i lumina nicari, nu-i lumina nicari/ Or murit tati oamenii…"

 Documentarea acestui reportaj a beneficiat de contributia urmatorilor: prof. Valentin Lavric (Liceul teoretic "Jean Bart" din Sulina), Zenovia Sipatkin (presedinta Comunitatii rusilor lipoveni din Sfistofca), Octav Postolache (pictor, Sfistofca), Liviu Simionescu (fotograf, Sulina), Iacob Halchin (nascut la Sfistofca, autorul volumului "Aproape totul despre Sfistofca", editura Pim, Iasi, 2019).

Fotografiile apartin autorului

Sfarsit