Copilul meu trebuie sa devina tot ce nu am reusit eu. GRESIT!
parentingcoachingfamilielocuri de muncajoburiparinticopiipovesti de viata
"Eu nu am reusit sa ajung medic. Dar fiica mea va intra la Medicina". "Sunt sofer, insa baiatul meu va fi inginer, asa cum mi-am dorit intotdeauna", "Daca eu nu am reusit sa ajung profesor, copilul meu sigur va reusi", "Sunt subofiter, dar fiul meu va fi un mare comandant de armata, asa cum am visat eu de mic copil". Recunoasteti replicile? Sunt ale parintilor care au planuri mari pentru copiii lor. Si asta e un lucru minunat. Problema este ca au propriile lor planuri transferate copiiilor, iar acest lucru nu va aduce nimanui fericirea, in cele din urma.
Desi meseria de parinte este cea mai dificila din lume, este si cea mai inaltatoare si este, deopotriva, sursa unor inepuizabile motive de mandrie, de optimism, de visare, de putere. Insa exista o granita sensibila, pe care multi parinti o incalca, din dorinta de a-si ajuta copiii si se implica poate prea mult in alegerile care le apartin sau ar trebui sa le apartina in mod fundamental celor mici. Evident, ghidati prin sugestii, exemple si sfaturi, de parinti.
Cu totii ne dorim ceea ce e mai bun pentru copiii nostri. Vrem sa ii vedem cum stralucesc, cum ajung "oameni mari", cum devin independenti, cum reusesc sa faca in viata mai mult decat, poate, am facut noi.
Insa pana unde ar trebui sa mergem cu visarea? Pana unde ar trebui sa ne indemnam copilul de la spate atunci cand in joc este viitorul lui, este intreaga lui viata, intreaga lui munca, intreaga lui cariera?
Vad in jurul meu atat de multi oameni nefericiti care muncesc 8-10 sau 12 ore pe zi la un loc de munca ce nu le aduce niciun fel de satisfactie sufleteasca. Pe unii dintre ei i-am intrebat de ce au ales sa faca ceea ce fac. Am sperat ca raspunsul va fi altul, spre exemplu, ca nu au stiut ce presupune facultatea pe care au urmat-o, as fi sperat macar ca banii sa fi fost o motivatie, insa de ceea ce ma temeam s-a adeverit: "Pentru ca tatal meu si-a dorit. El este un simplu muncitor si a admirat intotdeauna tinuta si prestanta avocatilor", mi s-a raspuns. Iar Mircea, care era acum avocat, a completat: "Nu il puteam dezamagi, sunt singurul lui copil, asa ca am dat admiterea la Drept, apoi la Baroul de Avocatura".
Pe de-o parte, i-am admirat puterea de sacrificiu pentru persoana care i-a dat viata. Nobletea de dori sa iti implinesti parintele merita tot respectul. Pe de alta parte, insa, ma intreb, daca parintele respectiv cunoaste faptul ca fiul sau vine zi de zi la munca cu regretul in suflet si ingropandu-si adanc, cu fiecare ora petrecuta in tribunale, visul sau de a fi pictor.
Citeste si:
Traiesc in Bucuresti: Din salariu imi platesc chiria, facturile si mancarea
"Tata spunea ca din arta mori de foame. Asa ca i-am facut pe plac. Recunosc ca nu am avut curajul sa imi impun propria vointa. Insa acum regret", mi-a mai spus Mircea.
Iar ca Mircea sunt multi alti oameni pe care ii cunosc si, cu siguranta, mult mai multi pe care nu ii cunosc eu personal, dar ii cunosti tu, ii cunosc prietenii tai.
Mircea este copilul iubit al unui parinte care nu a reusit sa isi construiasca viata conform aspiratiilor pe care le avea, asa ca isi traieste viata prin transferarea acestor idealuri asupra copilului. El este, cu siguranta implinit, si-a atins idealul. Copilul lui e ceea ce el nu a putut fi. Insa copilul lui nu este "el". Copilul are propriile lui visuri si are dreptul sa lupte pentru ele. In cele din urma, sa castige, sau sa piarda. Dar macar sa stie ca a fost lupta lui, nu a altcuiva ...
RSS Flux RSS 2.0
Sitemap XML