Traiesc in Bucuresti: Din salariu imi platesc chiria, facturile si mancarea

Traiesc in Bucuresti: Din salariu imi platesc chiria, facturile si mancarea dezvoltare personalapovesti de viatasalariucheltuielifacturibanibucuresti

Viata in Capitala e o iluzie frumoasa la care aspira multi tineri din provincie. Dar dincolo de stilul de viata cosmopolit si perspectivele dezvoltarii profesionale, lucrurile nu stau chiar asa cum ne imaginam. "Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ", cum spunem noi.
Prietena mea cea mai buna s-a mutat in Bucuresti in urma cu o jumatate de an. Am fost fericite sa ne reintalnim aici, noi doua crescand impreuna, in provincie, mergand la scoala, apoi la liceu si facultate amandoia. Elena a facut pasul de a se desprinde de sub aripa protectoare a familiei si de a-si lua viata in piept dupa terminarea facultatii. A obtinut nota 10 la lucrarea de licenta, dupa ce, timp de 3 ani, a primit bursa de merit la Facultate de Management si Marketing. 

Cum orasul natal nu oferea o gama prea variata de oportunitati de angajare in domeniu, Elena si-a luat inima in dinti si a venit la Bucuresti. Tumultul evenimentelor ne-a indepartat pentru cateva luni, timp in care ea si-a cautat chirie, a fost la zeci de interviuri si a reusit sa se acomodeze cu orasul.

Ne-am intalnit, insa, intr-o seara, la o cafenea, sa mai depanam amintiri si, mai ales sa imi povesteasca ce a facut de cand s-a mutat in Capitala. Aflasem doar vestile mari si bune: ca a reusit sa se angajeze si sa isi inchirieze o garsoniera, la vreo 7 statii de metrou de birou. M-am bucurat pentru ea si mi-am zis ca lucrurile acestea trebuie sarabatorie, asa ca am iesit in oras cu gandul sa nu ma mai intereseze caloriile prajiturilor, ci doar sa ne rasfatam si sa punctam momentul.

Din pacate, insa, asteptarile mele au fost daramate la scurt timp dupa ce am inceput sa povestim. Elena, desi, aparent, a obtinut ceea ce si-a dorit, mi-a marturisit ca viata ei in Capitala este un compromis continuu. "Banii abia imi ajung sa-mi platesc cheltuielile", mi-a marturisit cu o sinceritate dezarmanta.

Ea lucreaza pe un post de junior marketing specialist, si este platita cu 2.500 de lei. 1.300 ajung la chirie, iar inca vreo 500 pe facturi: intretinere, apa, gaz, internet. La acestea se adauga si abonamentul la transportul in comun si, in final, Elena trebuie sa isi gestioneze restul banilor, ca sa ii ajunga pentru mancarea dintr-o luna. Adica 600 de lei. O mai ajuta bonurile de masa pe care le primeste, deci 900 de lei. 

"Merg la supermarket cu 100 de lei si nu iau nimic de mancare", mi-a mai spus ea, socata, dar si resemnata. Produsele alimentare sunt din ce in ce mai scumpe, iar despre iesiri in oras sau mancare la birou, nici nu poate fi vorba. Mancarea pe care si-o gateste acasa, o imparte pentru a-si lua "pachetel" la serviciu, pentru ca, un cost de minimum 20 de lei pe zi pentru mancarea la birou ar insemna jumatate din toti banii ei de buzunar pe luna. 

"Vrei sa te duci inapoi acasa"?, am intrebat-o. Macar, acasa, nu mai e necesar sa plateasca chiria, si isi administreaza altfel banii. Dar acasa nici nu are un loc de munca platit macar cu 2.500 de lei, ci cu salariul minim, asa ca, matematic vorbind, ar ajunge sa "se bucure" de aceiasi bani.

"Nu m-am gandit daca sa ma intorc sau nu, dar ma simt dezamagita. Muncesc peste program, manageriii ma vad ca pe angajatul multitasking si simt ca aduc plus valoare in firma asta. Or, ei cum vor sa ma tina motivata asa? Cum sa ma pot dedeica 100% muncii mele daca ma macina grija ca nu am bani de facturi?", a spus Elena.

Eu nu am mai avut ce sa-i spun. I se zareau in adancul privirii ruinele unor iluzii spulberate. Chiar daca nu ai fu cunoscut-o ca mine, ti-ai fi dat seama din felul ei de a se imbraca, de a se comporta, de a vorbi, ca a fost genul ala de fata care si-a tocit coatele prin scoli si biblioteci, si a intrat in baruri doar ca sa isi comande o cola sau un pepsi, trasa de maneca de vreo colega mai razleata.

Aceasta e Elena. Un copil bun si un student stralucit, care, dupa ani de invatat, isi macina tineretea gramuindu-si ultimii bani, ca sa ii ajunga de la o luna la alta.

Si, tare ma tem ca, Elena nu e un caz unic, izolat. Elena ilustreaza destinul unei generatii de tineri capabili, care, insa, se bat cu morile de vant intr-o tara care nu stie sa isi pretuiasca adevaratele valori, sa le sustina, sa le ajute si, mai apoi, sa culeaga impreuna cu ele roadele performantelor lor ...

Citeste si: Eu nu cred in criza fortei de munca din Romania. Imi caut job de ani de zile ...