Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
Am fost trimisi la un razboi care nu ne apartine, in care inamicul e invizibil. Am fost trimisi la un razboi, fara arme.
Poporul roman a fost aspru asuprit de-a lungul istoriei si, cumva, niciun picior asupritor al vreunui imperiu, nici cotropitoarea ocupatie a celor fara de Dumnezeu nu ne-au putut anihila esenta identitatii noastre nationale.
Am ramas o pata de traditie, de autenticitate, de valori si morale crestine intr-o lume in care globalizarea si capitalismul, care de fapt in teorie reprezinta apogeul organizarii civilizate a societatii, in fapt, parca se ambitioneaza sa scoata ce e mai perfid din om.
Suntem, astazi, in fata unei noi provocari. Strabunicilor mei li s-a pus arma in mana si li s-a cerut sa isi apere tara. O tara pentru care, daca nu si-au dat viata, si-au amanetat sanatatea, tineretea, cate o mana, cate un ochi, cate un picior. Se pare ca au platit prea scump pentru un pamant care avea sa nu le apartina lor niciodata, si nici urmasilor, urmasilor lor.
Astazi, si noi am intrat intr-un razboi. Si parca preferam sa mi se indice Orizontul si sa vad tunurile si tancurile inamicului. Atunci stiam ce am de facut, stiam ca luptam de la egal la egal, cu aceleasi arme, si cel mai bun avea sa biruiasca.
Dar am fost trimisi in razboiul asta fara arme. Inamicul e peste tot si nicaieri. Medicii nu au echipamente de protectie nici pentru ei, tara nu e pregatita, nu ne asteptam la asa ceva si nu e de mirare. Pe noi si iarna ne ia prin surprindere in decembrie. Luam lucrurile din mers si sa dea Dumnezeu sa invatam ceva din esecul sistematic din Occident in aceasta lupta impotriva pandemiei.
Problema e ca noi insine nu mai suntem acasa de mult cu sufletul. Blamam in permanenta tara asta, conducatorii ei, felul cum merge administratia, fara sa ne dam seama ca ea e doar un tablou care ilustreaza tusurile date de fiecare pensula, pe care fiecare o avem in mana si, in loc sa ungem panza in culori vii, ne apucam si o mazgalim, alegand prost, comportandu-ne nepotrivit sau stand cu mana in san, cand am putea schimba ceva si pasand responsabilitatea de la unul la altul.
In razboiul asta nu avem arme, dar ni le putem "confectiona". Singurul mod in care putem sa ajutam cumva oamenii din linia 1, medicii, farmacistii, transportatorii, pe cei care ne spala strazile, pe cei care au ramas pe baricade, este sa stam cat mai departe, cat mai mult timp, unul de altul.
E atat de simplu. Cum am mai putea noi da ochii cu strabunicii nostri cazuti pe front in numele Romaniei, cand noua ni se cere doar sa stam in pat, pe canapea, la televizor, cateva zile, pentru a reusi sa ne salvam? Ce argumente am avea sa le justificam acestor eroi ca am iesit in parc la gratar, desi tara arde, in timp ce ei stateau sase luni in transee, in conditii subumane?
Cred ca avem nevoie, la fel ca soldatii de pe front, sa ne dam seama ca ne iubim tara, ca ne iubim aproapele si ca vrem sa luptam pentru a-l apara.
Ma doare linistea de pe strazi, pustietatea lor si ma doare ca nu se aude de nicaieri Imnul Romaniei ... pentru ca eu vreau sa cred ca undeva, in adancul sufletului fiecaruia dintre noi, Imnul National ne va trezi constiinta, patriotismul, si ne va uni in aceasta lupta pentru sanatate ... Si uniti vom fi de neinvins, chiar si asa, cu mainile goale!
Un produs media marca Rentrop&Straton 
