Amintiri din comunism. Marea greseala a lui Ceausescu (XVI)

Amintiri din comunism. Marea greseala a lui Ceausescu (XVI) Ceausescu ar fi putut foarte bine sa scape neimpuscat in 1989. Evident, ar fi fost inlaturat de la putere, nu incape nicio indoiala, dar ar fi putut sa-si traiasca linistit batranetea asemeni altor lideri comunisti ai vremii si ar fi murit in patul lui. A facut insa o greseala.
Greseala lui Ceausescu a fost ca a acaparat pur si simplu toata mass media vremii (televiziune, radio, ziare, orice fel de publicatii), intr-un cult al personalitatii inimaginabil, astfel incat a devenit singurul personaj vizibil si, implicit, singurul responsabil pentru mizeria din Romania anilor ‘80.

Atunci, in anii ‘80, nu mai exista nimeni in afara de Ceausescu, el decidea pentru orice – asta era impresia generala. Oamenii habar n-aveau cine era prim-ministru, cine facea parte din Guvern, cine era seful Securitatii, cine era primarul orasului in care traiau. Aceste oficialitati nu apareau pe nicaieri in mass media, Ceausescu era peste tot si deasupra tuturor lucrurilor.

Nu e de mirare ca el a canalizat spre sine toate nemultumirile si toata ura poporului roman, astfel ca, atunci cand a venit Revolutia, poporul l-a tras la raspundere pe singurul vinovat pe care il stia: pe Ceausescu.  

Faceti o comparatie cu ce se intampla in ziua de azi. Daca are loc o tragedie, cum s-a intamplat recent la Matei Bals, raspunderea e mult diluata, nu poti sa arati cu degetul un vinovat clar: managerul spitalului n-a avut fonduri pentru a rezolva problemele, ministrul Sanatatii si prim-ministrul de-abia au venit in functie, seful ISU a observat inca din noiembrie ca acolo e un pericol si nu a acordat autorizatie de functionare (a facut, deci, ce a putut), presedintele tarii nu are atributii concrete in aceasta directie. Si sa nu-i uitam nici pe politicienii perindati pe la putere in ultimii 31 de ani, pe care i-a durut in cot de spital si de bolnavi.

Cine e vinovat? Pe cine sa impusti?

In cazul lui Ceausescu nu a existat insa niciun dubiu. El era vinovat pentru tot, singurul vinovat. Desi in discursurile sale de pe la congrese vorbea despre Partidul Comunist Roman si despre rolul acestuia in construirea societatii romanesti multilateral dezvoltate, adevarul e ca nu lasa pe nimeni altcineva sa iasa in fata si ii marginaliza imediat pe toti curajosii care incercau sa se afirme in partid.

Si ca si cum situatia dezastruoasa in care adusese tara nu era de ajuns, mai exista si acel cult al personalitatii amintit mai sus, absolut gretos, prin care insusi artizanul dezastrului (!) era zugravit drept un zeu, plesnind de competenta si intelepciune. Nu puteai sa deschizi radioul sau televizorul (in alea 2 ore de program pe zi) fara sa auzi hidosenii de genul:

Corneliu Vadim Tudor:
„In fruntea lui se afla un om ca o faclie/ Esarfa Tricolora ii freamata pe piept/ Istoria il trece in cronici pe vecie/ El simte romaneste, e brav si intelept/ E ctitor de mandrie si slava preacurata/ in dialog cu tara si cu destinul ei/ Efigia ii este in aur incrustata/ in Epopeea sfanta a puilor de lei/ Acum, cand natiunea in strai de primavara/ Va celebra prin fapte nucleul ei vital/ Ne vom ura din inimi, in zi aniversara:/ Traiasca-n veci triada Partid, Popor si Tara!/Traiasca Ceausescu, Eroul National!”

Adrian Paunescu:
“Celui drept, viteaz si bun,/ Ce la tara tine,/ Azi, la Ziua Dumnealui,/ La multi ani si bine./ Celui care pentru om/ Face tot ce face/ in contrastul planetar,/ La multi ani si pace./ Celui simtitor la tot/ si pe care-l doare/ Tot ce-i om si omenesc,/ La multi ani si soare./ Celui ce iubeste mult/ Mintea indrazneata,/ Pentr-un si mai viu curaj,/ La multi ani si viata./ Celui care e garant/ Pentru libertate,/ intru sfantul drept la ea,/ La multi ani si toate”.

Sigur, se pune intrebarea: cum putea accepta cineva sa fie lingusit in halul asta? Ceausescu nu avea simtul penibilului, al ridicolului? Ei bine, se pare ca nu-l avea. Odele zilnice ii satisfaceau probabil nevoia de recunoastere si prestigiu pe care o are orice om, conform Piramidei lui Maslow. Doar ca el incerca sa si-o satisfaca asa cum incearca sa si-o satisfaca orice smecher cu scoala putina – nu prin realizari deosebite, care sa atraga in mod natural recunoasterea si prestigiul, ci prin simboluri ale valorii proprii.

In cazul lui Ceausescu, aceste simboluri ale valorii proprii (si pe care el le accepta bucuros) erau odele si avalansa de caracterizari gen “cel mai iubit fiu al poporului” sau “carmaciul intelept”. In cazul smecherilor cu scoala putina din ziua de azi, simbolurile valorii proprii sunt cele strict materiale: hainele de firma, ceasul de lux afisat ostentativ la incheietura, masina de minimum 100.000 de euro.

Revenind la sfarsitul violent al lui Ceausescu, singurul sfarsit violent al unui lider in contextul revolutiilor care au maturat Europa de Est in 1989, mi se pare clar ca dictatorul a fost luat complet prin surprindere de ceea ce i s-a intamplat. El chiar credea sincer ca este adulat de popor. Uitati-va la expresia fetei lui cand incep huiduielile in timpul discursului sau din 21 decembrie, uluiala e totala.

Dar, repet, fara cultul gretos al propriei sale personalitati n-ar fi canalizat asupra lui atata ura si poporul cu siguranta l-ar fi scutit de un destin tragic. Istoria isi alege insa periodic un lider ingamfat cu care sa dea de pamant si pe care sa-l ofere drept exemplu celor care isi pierd simtul masurii. Noi i-am avut ca astfel de exemple pe Ceausescu, Adrian Nastase si, mai recent, Liviu Dragnea. Americanii pe Trump.