La ce este bun guvernul, in general?

Actuala situatie de la noi, in care Romania se chinuieste sa-si desemneze un premier, precum si exemplul de acum 10 ani al Belgiei, cand aceasta tara nu a avut guvern timp de 589 de zile, ne fac sa ne gandim: n-ar fi oare posibil sa renuntam la guvern si sa avem totusi o societate functionala si idilica totodata, ca in cantecul "Imagine" al lui John Lennon?

Daca ne uitam la modelul clasic de guvern (nu numai de la noi), populat de indivizi pusi pe capatuiala din banul public, mai ca ne vine sa zicem ca da, am putea trai fara guvern. Sau ca macar ar merita incercat.

Dar oricat de atractiva ar fi aceasta idee, trebuie sa ramanem totusi cu picioarele pe pamant.

Nicaieri in lume oamenii nu pot sa traiasca fara guvern, asa cum ne arata, de fapt, si istoria: de fiecare data cand un guvern s-a prabusit, haosul care a urmat a fost atat de inspaimantator incat populatia a imbratisat la repezeala orice nou regim instaurat, chiar si unul brutal si dictatorial, dar care asigura totusi stabilitatea necesara pentru ca lucrurile sa functioneze in continuare.

Guvernul este pana la urma o inventie extraordinara, o structura ingenioasa pe care oamenii au creat-o pentru ca au inteles ca este in interesul lor sa incredinteze unei autoritati neutre niste drepturi vitale: dreptul de a stabili prin legi ce e permis si ce e interzis, dreptul de a judeca incalcarile respectivelor legi si dreptul de a pedepsi aceste incalcari.

Fara guvern, adica fara legi, fara instante de judecata si fara politie, indivizii ar fi efectiv pe cont propriu si intr-o continua competitie unii cu altii, o competitie concretizata in razboi, teama si neincredere generalizata.

Iar partea cu adevarat proasta ar fi ca, din cauza preocuparii lor permanente pentru competitie si razboi, oamenii n-ar mai avea timp sau dispozitia necesara pentru a studia, a inventa lucruri, a calatori, a face comert, a evolua. Viata lor ar fi singuratica, saracacioasa, brutala si… scurta.

Cam asa au gandit in urma cu sute de ani mari filosofi ca Thomas Hobbes, John Locke si Jean-Jacques Rousseau, atunci cand au pus bazele teoriei contractului social ce a dus la aparitia guvernelor moderne - o teorie care spune ca fiecare individ trebuie sa renunte la o parte din independenta sa si sa se puna sub indrumarea suprema a vointei generale, exprimate de reprezentanti alesi prin vot democratic.

O teorie foarte generoasa, dar pe care, din pacate, practica a contrazis-o intr-o oarecare masura. S-a dovedit ca in realitate foarte putine guverne sunt democratice in adevaratul sens al cuvantului, problema nefiind consimtamantul liber exprimat, ci faptul ca de cele mai multe ori oamenii nu stiu pentru ce voteaza. Ei, pur si simplu, nu au nici cea mai mica idee despre increngatura de interese care se ascunde in spatele unui partid politic sau al unui guvern.

Dar asta nu inseamna ca utilitatea acestei structuri izvorate din teoria contractului social trebuie negata. O fi aceasta structura imperfecta (intotdeauna este imperfecta), dar ea are avantajul ca ne protejeaza intr-o masura mai mare sau mai mica de minoritatile periculoase (infractori) si ca ne asigura totodata cadrul necesar pentru a face orice – de la a cumpara o casa sau a construi autostrazi pana la a citi linistiti o carte si a ne hrani astfel spiritul.

E un cadru pe care il consideram de la sine inteles si a carui importanta, in consecinta, n-o prea mai sesizam. Dar el, cadrul, este vital si trebuie construit de cineva: de guvern. Iata de ce pentru majoritatea oamenilor chiar si un guvern rau este bun, fiindca el macar asigura necesitatile de baza ale indivizilor.

Nu trebuie sa ne mire, deci, ca in haosul care a urmat in Irak dupa caderea lui Saddam Hussein multi il regretau sincer pe dictator. Pe vremea lui, cel putin, iluminatul functiona, iar strazile erau sigure.