Putina istorie: NATO n-a prea dorit, de fapt, sa se extinda in estul Europei
Cand vorbeste despre extinderea amenintatoare a NATO spre est, propaganda rusa lasa sa se inteleaga ca aceasta extindere a facut tot timpul parte dintr-un plan calculat de incercuire a Rusiei, al carui scop final nu poate fi, desigur, decat o agresiune militara la adresa tarii. Ce nu explica insa propaganda rusa este de ce naiba dureaza atat de mult??? De ce, daca acesta a fost de la bun inceput scopul, NATO nu s-a extins imediat dupa 1991 pana la granitele Rusiei? De ce o tot lalaie de 30 de ani incoace cu agresiunea in cauza?
Adevarul e ca NATO n-a prea dorit sa se extinda spre est. Romania, de exemplu, a avut nevoie de 14 ani (!) ca sa fie primita in Alianta, ceea ce spulbera din start ideea unei extinderi calculate si, cu atat mai mult, ideea unei agresiuni la adresa Rusiei.
Cronologic, tot procesul de aderare a Romaniei la NATO a inceput in iulie 1990, cu o invitatie de a vizita tara noastra pe care premierul Petre Roman i-a facut-o secretarului general al Aliantei, Manfred Worner.
Au urmat apoi, in anii ’90, zeci de pasi, mai mici sau mai mari, cu contacte diplomatice intre ministrii romani ai apararii sau de externe si omologii lor din tarile membre NATO, declaratii oficiale, semnarea de documente, exercitii militare comune, evaluari, vizite la Bruxelles ale presedintilor Ion Iliescu (in 1993) si Emil Constantinescu (in 1997), decizii ale Parlamentului Romaniei etc.
Ne-am facut practic luntre si punte ca sa intram in NATO. A fost o dorinta unanima a clasei politice si a populatiei, au fost depuse eforturi majore pe toate planurile, a existat chiar si un demers inedit al lui Florin Calinescu (pe atunci la Pro TV) care, in timpul unui miting pentru aderare, i-a indemnat pe participanti sa se intoarca la propriu cu fata spre vest. :)
Dar chiar si asa Romania nu a prins primul val de extindere, din 8 iulie 1997 (au primit atunci “verde” doar Cehia, Ungaria si Polonia). Dezamagirea a fost imensa, romanii au fost nevoiti sa se multumeasca doar cu o vizita de consolare la Bucuresti a presedintelui Bill Clinton, efectuata imediat dupa acel moment.
Eforturile au fost apoi reluate, fara sa existe insa nicio garantie ca aderarea mult dorita se va produce candva. Si – cine stie? – poate ca nici nu s-ar fi produs daca n-ar fi venit atacul din 11 septembrie 2001 asupra SUA, care a schimbat radical lucrurile.
Parlamentul Romaniei a adoptat imediat o decizie de participare a tarii, ca aliat de facto al NATO, la lupta impotriva terorismului international, cu toate mijloacele, inclusiv cele militare, oferind acces la spatiul ei aerian, aeroporturi, facilitati terestre si maritime, in cazul in care vor exista solicitari NATO in acest sens.
Deschiderea spre NATO a fost, asadar, totala si, venind pe fondul schimbarii prioritatilor SUA, ea a facilitat invitarea tarii noastre, in noiembrie 2002, la convorbiri de aderare, alaturi de alte 6 state (Slovenia, Slovacia, Bulgaria, Letonia, Estonia, Lituania).
A mai fost insa nevoie de inca 16 luni de eforturi pana cand aderarea efectiva sa se produca, la 29 martie 2004. Dupa care NATO a lasat-o mai moale cu extinderea, urmatorii membri venind de-abia in 2009 (Albania si Croatia), 2017 (Muntenegru) si 2020 (Macedonia de Nord).
Ei bine, seamana acesta cu un plan elaborat, al carui scop final sa fie un atac asupra Rusiei?
Conform Kremlinului, da, seamana. NATO a intentionat de la bun inceput atacarea Rusiei. Si a pus la punct in acest sens o strategie pe 30 de ani (!), a carei penultima etapa sa fie includerea Ucrainei in Alianta, ultima etapa fiind, evident, atacul in sine.
Toata povestea ar fi amuzanta, daca n-am vedea ce consecinte tragice are acest mod de gandire.
