Cand gigantii afacerilor se lupta intre ei. Razboiul dintre Sony si JVC

Cand gigantii afacerilor se lupta intre ei. Razboiul dintre Sony si JVC sonyjvctehnologieinformaticait

Videorecorderul. Acest produs revolutionar, cu un potential imens, a fost in urma cu 43 de ani subiectul unei confruntari spectaculoase intre doi colosi ai lumii afacerilor (Sony si JVC). A fost o confruntare care a ramas in istorie atat prin miza ei uriasa (videorecorderul era dorit practic in orice gospodarie), cat si prin faptul ca ea a contrazis o regula de baza in business – aceea care spune ca lupta o castiga primul venit pe piata.
"Cu videorecorderul Betamax de la Sony poti sa vezi ce film vrei, atunci cand vrei. Sau poti sa inregistrezi show-ul tau preferat de la televizor si sa-l urmaresti relaxat, atunci cand ai timp."

Cu acest text, compania Sony anunta, in luna mai a anului 1975, inceputul unei revolutii. Ea lansa atunci primul videorecorder din lume, un produs cu o piata imensa legata atat de productia si vanzarea aparatului in sine, cat si de productia, vanzarea si inchirierea videocasetelor.

Asadar, un produs nou, o piata incredibila si o companie de top (Sony), plina de resurse si de experienta - combinatia perfecta pentru ca Betamax sa cucereasca en-fanfare mapamondul. N-a facut-o insa.

Lansarea lui Betamax, in 1975, a fost un succes instantaneu. Produsul satisfacea din plin dorinta publicului de a avea acces oricand la filmele si emisiunile TV preferate, asa ca nu e de mirare ca in primul an s-au vandut in jur de 30.000 de aparate doar in Statele Unite, in ciuda pretului de 2.295 $.

Apoi, in noiembrie 1976, s-a intamplat ceva: compania concurenta JVC a venit pe piata cu propriul ei videorecorder, care folosea insa o tehnologie diferita, numita VHS (de la “Video Home System”). Si cum cele doua tehnologii erau incompatibile, publicul a fost pus in situatia sa aleaga, iar odata cu aceasta alegere a inceput si declinul Betamax.

In mod normal, Betamax n-ar fi trebuit sa se teama de VHS. Imaginea Beta era mai vie, sistemul de derulare a casetei era mai bine pus la punct, casetele erau suficient de mici pentru a incapea in buzunar sau intr-o poseta, iar calitatea sunetului ramanea constanta indiferent de numarul de copii realizate.

Exista insa un dezavantaj, si inca unul foarte important. Aparatele Betamax puteau face inregistrari de maximum 1 ora, ceea ce insemna ca filmele, meciurile si emisiunile TV nu puteau fi inregistrate intotdeauna dintr-o bucata. Un film se putea lungi astfel pe 3 casete si, in consecinta, utilizatorii erau obligati sa tot bage si sa scoata casete din videorecorder, lucru foarte deranjant.

Aparatele VHS nu aveau insa aceasta problema, ele puteau face inregistrari de 120, 180 sau chiar de 240 de minute, timp suficient pentru orice ar fi dorit clientii sa inregistreze. Ca urmare, JVC, desi sosita a doua pe piata, a inceput sa castige in mod constant teren, astfel ca la inceputul anilor ’80 a depasit-o pe Sony si a devenit compania dominanta pe aceasta piata.

Au ajutat-o in acest sens si alte doua atuuri (pe langa timpul mai mare disponibil pentru inregistrare): 1) pretul mai mic practicat, cu cateva sute de dolari sub cel al aparatelor Betamax si 2) posibilitatea oferita clientilor de a inchiria aparatele VHS, un lucru foarte bine primit de catre acestia.

Sony se pare ca a facut, deci, o greseala majora, incalcand practic principala regula a afacerilor – pur si simplu, n-a luat in calcul ceea ce-si doresc consumatorii. A fost convinsa ca acestia pun mare pret (la propriu) pe calitatea imaginii si sunetului, cand ei doreau de fapt un aparat ieftin, un timp de inregistrare mai lung si compatibilitate cu alte echipamente.

Ca urmare, Sony a pierdut competitia, in ciuda faptului ca ea deschisese piata, si a ajuns ca in 1988 sa faca un lucru destul de umilitor – anume sa-si anunte planurile pentru o linie proprie de videorecordere bazata pe tehnologia VHS.

S-a spus ca Betamax a esuat si pentru ca Sony a refuzat sa acorde si altor firme licenta de utilizare a formatului Beta. A tinut tehnologia doar pentru ea, in timp ce JVC, inventatoarea VHS-ului, si-a impartit secretul cu mai multe companii, reusind astfel sa creeze un grup puternic in jurul acestei tehnologii.

N-a prea contat deloc faptul ca Sony a fost prima pe piata – un aspect care, de regula, asigura succesul (vezi, de exemplu, cazul Domino’s Pizza, firma care a introdus conceptul de livrare de pizza la domiciliu si care a ramas lider de piata pe acest segment). Pe piata tehnologiei lucrurile nu prea functioneaza la fel. Comportamentul consumatorilor se schimba semnificativ la putin timp dupa ce o mare inovatie tehnologica a fost pusa la punct si, din acest motiv, avantajul primului venit este adesea anulat.

Plus ca firmele inovatoare se dovedesc de multe ori neinspirate atunci cand anticipeaza modul in care noua lor tehnologie va fi folosita de public. Este cazul functiei de text messaging oferite de telefonia mobila, o functie atat de ignorata de companiile din domeniu incat ea nici macar n-a fost explicata prea amanuntit in manualele de instructiuni.

Revenind, razboiul Betamax vs. VHS sau Sony vs. JVC a fost castigat, asadar, in mod clar de VHS/JVC. Sony a ramas in schimb cu satisfactia ca a imbogatit limba engleza cu un termen de slang – “betamaxed” – folosit pentru a descrie ceva care a avut viata scurta pe piata, fiind maturat rapid de concurenta. Si, in plus, s-a consolat si cu faptul ca invingatorul VHS nu s-a bucurat prea mult timp de succesul sau. In 1995, DVD-ul a venit furtunos pe piata si a aruncat ambele tehnologii in cartile de istorie. 

Citeste si: Mega Image mizeaza si pe zona Moldovei pentru extinderea magazinelor... Bacau si Iasi

Sursa foto: www.pexels.com