Amintiri din comunism. Televizorul alb-negru (XXIII)

Amintiri din comunism. Televizorul alb-negru (XXIII) comunismnicolae ceausescu

Intre 1961 si 1990, Romania a fabricat cca 50 de tipuri de televizoare, la fabrica Electronica, de pe platforma Pipera din Bucuresti (din fabrica respectiva nu mai exista nimic astazi). Televizoarele aveau nume diverse - Azur, National, Cosmos, Luchian, Grigorescu, Miraj, Sport, Snagov, Diamant - si ajungeau chiar si pe piete externe, desi erau alb-negru. Primul televizor color romanesc a fost Tehnocolor, produs incepand cu 1983, urmat de Cromatic, 3 ani mai tarziu.

Privim astazi la televizoarele noastre color, cu diagonala de 120 cm si cu ecran curbat, actionate printr-o telecomanda cu cateva zeci de butoane si ne vine greu sa credem ca pe vremea lui Ceausescu televizorul arata cu totul altfel.

Era ca o cutie voluminoasa, care avea in partea din fata un ecran din sticla groasa, dar redus ca dimensiune (o diagonala de 56 cm era considerata mare pe atunci), iar in partea din spate un conglomerat de circuite electronice, cu tranzistori, diode, condensatori si potentiometre (miniaturizarea era departe).

Aceasta alcatuire avea insa avantajul ca, in caz ca aparatul facea figuri – imaginea tremura sau apareau purici – reparatia era simpla: aplicai o lovitura zdravana cu palma pe carcasa de lemn, socul fiind suficient ca sa aseze mai bine piesele la locul lor.

Alaturi de ecran, pe partea frontala, se afla panoul cu butoane: buton de pornire/oprire, de volum, de reglare a luminozitatii sau a contrastului, pentru ca, ati ghicit, nici vorba de telecomanda pe vremea aceea. Ca sa reglezi televizorul (sa il dai mai tare, de exemplu), trebuia sa te ridici frumos din fotoliu si sa invarti butonul aferent.  

Dar cea mai importanta caracteristica era urmatoarea: televizorul era alb-negru. Pana in 1983, in Romania nu au existat televizoare color si nici nu era nevoie sa existe asa ceva, deoarece Televiziunea Romana emitea doar alb-negru. De-abia pe 23 august 1983 a inceput sa emita “partial color”, cum se spunea atunci, in sensul ca anumite emisiuni erau color, altele nu.

Dar euforia transmisiunilor color nu a durat prea mult.

In primul rand, pentru ca oamenii nu aveau televizoare color. Modelele Tehnocolor si Cromatic nu erau pentru oricine, se procurau doar pe pile si la preturi duble fata de cel oficial – costau in mod normal 17.000 de lei, dar se dadeau de fapt cu 30.000 de lei, aproape cat jumatate de Dacie.

Si, in al doilea rand, pentru ca dupa numai 1 an,  in 1984, Televiziunea Romana a ajuns sa emita doar 2 ore pe zi (!), de la 20.00 la 22.00, sambata si duminica ceva mai mult, 90% din program fiind propaganda. Ce mare chestie sa il vezi pe Ceausescu color? Erai satul de el, oricum ar fi aratat. Totusi, televizorul color era foarte apreciat daca mai prindeai programe ale televiziunilor tarilor din jur, cu puricii de rigoare, sau daca aveai video. Sa vezi un film color, la video, era o experienta deosebita.

Interesant este ca, pe vreamea comunismului, romanii au avut posibilitatea sa guste un pic din atractivitatea televiziunii color chiar daca nu aveau televizor color.

Aceasta posibilitate le era oferita de un accesoriu inedit, anume o placa de sticla cu o compozitie speciala, fabricata in Vest, care era pur si simplu asezata in fata ecranului televizorului. Trecand prin aceasta placa, lumina provenita de la ecranul alb-negru forma niste nuante vagi de culori, care dadeau (si mai vag) impresia unei transmisiuni color.

Eu am vazut astfel cateva meciuri de la Campionatul Mondial de Fotbal din 1982, transmise de televiziunea bulgara, si, iata, am fost atunci suficient de impresionat ca sa povestesc acest lucru 40 de ani mai tarziu.