O greseala jenanta a medicinei psihiatrice

Este vorba despre lobotomie. Procedura presupune introducerea unei tepuse din metal prin orbita si sectionarea fibrelor nervoase care pleaca din lobul frontal al creierului, ca solutie pentru a trata schizofrenia si alte probleme mentale. Pare o oroare demna de Evul Mediu, dar lobotomia se aplica la scara larga in urma cu doar 60 de ani.

Astazi, lobotomia este privita ca o greseala jenanta a medicinei psihiatrice, dar pe la mijlocul secolului trecut era considerata o procedura cat se poate de respectabila. A fost imaginata in anii ‘30 de doctorul portughez Egas Moniz, iar primele rezultate au aratat ca pacientii carora le era aplicata (suferinzi de schizofrenie) deveneau mai docili si mai „manevrabili”.

Iar acestea erau niste imbunatatiri semnificative in comparatie cu cele aduse de alte tratamente ale vremii, ca urmare nu trebuie sa ne mire ca Moniz a primit premiul Nobel pentru Medicina in 1949. A fost un moment care a conferit o uriasa legitimitate acestei noi tehnici (insuficient testate, totusi), asfel ca, foarte curand, mii de persoane au fost lobotomizate peste tot in lume.

Moniz credea ca problemele mentale sunt cauzate de conexiunile anormale care se formeaza in lobul frontal. Si era incurajat sa creada acest lucru atat de experimentele a doi psihologi americani (John Fulton si C.F. Jacobsen) care descoperisera ca indepartarea lobului frontal al unui cimpanzeu il face pe acesta mai calm si mai cooperant, cat si de observatiile sale personale asupra soldatilor care suferisera in razboi rani ale lobului frontal si care manifestasera ulterior schimbari benefice ale caracterului si personalitatii (erau mai calmi).

Ca urmare, Moniz a presupus ca o interventie chirurgicala asupra suprafetei lobului frontal la persoanele cu probleme psihice ar trebui sa duca la efecte similare.

Primul pacient care a fost supus unei lobotomii, in 1935, a fost o femeie in varsta de 63 de ani care suferea de depresie, anxietate, paranoia, halucinatii si insomnie. Tehnica folosita nu a fost cea descrisa la inceputul articolului, cu tepusa de otel, ci a constat in injectarea de alcool pur in craniu, pentru distrugerea tesutului de la suprafata lobului frontal (ulterior a aparut si tepusa de otel, introdusa prin orbita – o tehnica utilizata asiduu de medicul american Walter Freeman).

Revenind, rezultatul acestei prime lobotomii a fost o imbunatatire evidenta a starii psihice a pacientei: dupa doar doua luni, un control medical a relevat ca aceasta era mai calma, mai putin paranoica si mai ancorata in realitate.

Moniz nu a negat ca procedura imaginata de el are si efecte nedorite – in multe cazuri, pacientii se comportau ca niste copii si era nevoie sa fie invatati din nou sa foloseasca toaleta sau chiar sa mearga – doar ca aceste efecte erau considerate acceptabile in comparatie cu beneficiile aduse de ameliorarea simptomelor initiale ale bolii.

Lobotomia a fost la moda cca doua decenii, pana pe la mijlocul anilor ’50, perioada in care s-au efectuat zeci de mii de interventii. Procedura era foarte populara in tari ca SUA, Marea Britanie sau Suedia si de multe ori de abuza de ea, fiind folosita nu numai pentru cazuri de schizofrenie, ci si pentru simple depresii sau chiar pentru temperarea unui comportament mai agitat la copii.

Apoi, a aparut un medicament nou, Thorazine, care a dus la renuntarea la lobotomii. Thorazine facea de fapt o “lobotomie chimica”, dar avea avantajul ca, in cazul in care se observau efecte nedorite, administrarea lui putea fi intrerupta imediat, pe cand in cazul lobotomiei clasice efectele erau ireversibile.

Astazi privim lobotomia ca pe o chestie barbara si jenanta pentru lumea medicala. Si la o fel o priveau si multi dintre medicii de acum 60-70 de ani, doar ca, din pacate, ei nu puteau oferi o alternativa. Lobotomia era singura care ii linistea pe pacientii cu probleme psihice si, in lipsa de altceva, era solicitata cu disperare de rudele celor bolnavi.

Sursa foto: www.pexels.com