De la Glasul pamantului la Glasul asfaltului
bucuria asfaltuluiautostrazi romaniacivilizatie romanialiviu rebreanu
"Ion de-abia asteptase zilele acestea. Acuma, stapan al tuturor pamanturilor, ravnea sa le vada si sa le mangaie ca pe niste ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omat, degeaba le cercetase.
Dragostea lui avea nevoie de inima mosiei. Dorea sa simta lutul sub picioare, sa i se agate de opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple ochii de culoarea lui imbatatoare.
Iesi singur cu mana goala, in straie de sarbatoare, intr-o luni. Sui drept in Lunci, unde era porumbistea cea mai mare si mai buna, pe spinarea dealului.
Cu cat se apropia, cu atat vedea mai bine cum s-a dezbracat de zapada locul ca o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratandu-si corpul gol, ispititor. Sufletul ii era patruns de fericire. Parca nu mai ravnea nimic si nici nu mai era nimic in lume afara de fericirea lui.
Pamantul se inchina in fata lui, tot pamantul. Si tot era al lui, numai al lui acuma. Se opri in mijlocul delnitei. Lutul negru, lipicios, ii tintuia picioarele, ingreuiindu-le, atragandu-l ca bratele unei iubite patimase. Ii radeau ochii, iar fata toata ii era scaldata intr-o sudoare calda de patima. Il cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma, sa o crampoteasca in sarutari.
Intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede. Mirosul acru, proaspat si roditor ii aprindea sangele. Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecandu-si palmele.
Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...
Se ridica deodata rusinat si se uita imprejur sa nu-l fi vazut cineva. Fata insa ii zambea de o placere nesfarsita. Isi incrucisa bratele pe piept si-si linse buzele simtind neincetat atingerea rece si dulceata amara a pamantului. (...) Se vedea acum mare si puternic ca un urias, din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri ingrozitori.
Isi infipse mai bine picioarele in pamant, ca si cand ar fi vrut sa potoleasca cele din urma zvarcoliri ale unui dusman doborat. Si pamantul parca se clatina, se inchina in fata lui..."
Scena aceasta, descrisa in romanul "Ion", a fost pusa pe pelicula de scenaristul Titus Popovici si de regizorul Mircea Muresan, in filmul "Ion, Blestemul pamantului, Blestemul iubirii".
In secolul 21, in anul 2019, scenariul si regia realitatii cotidiene aduc pe cai de fibra de sticla, cu nu’s cati megabiti pe secunda, un filmulet in care un roman - taran sau nu -
isi lipeste buzele, nu de binefacatoarea tarana care ne hraneste si ne imbraca si-n care ne vom regasi toti, ci in varianta ei acoperita cu asfalt.
La misto sau nu (invocand o oarecare doamna Luminita, probabil primarita localitatii, probabil chestia aia fantasmagorica de la capatul tunelului), omul se uita la niste metri de asflat ca la sfinte moaste.
Ion al Glanetasului saruta tarana ca pe un picior de Dumnezeu. In 2019, un taran (ce-o mai fi presupunand termenul asta) roman se pune-n genunchi, saruta asfaltul proaspat turnat si bate de zor cruci.
Ardealul de acum 100 de ani al lui Rebreanu se suprapune realitatii moldovene/romanesti contemporane. Glasul asfaltului a luat locul glasului pamantului.
Pe vremea lui Ion si a intelectualului Titu Herdelea, care, in cele din urma, trece in Regat, Regatul nadajduia sa fie mare. Acum, Romania este mare, dar neunificata de drumuri de asfalt la fel de mari.
Glasul asfaltului racneste a deziderat perpetuu, in timp ce glasul rotilor de tren este mai mult un scartait dintr-un gatlej mancat de rugina.
Un produs media marca Rentrop&Straton 
