Amintiri din comunism. Videotecile din apartamente (XVIII)

Amintiri din comunism. Videotecile din apartamente (XVIII) amintiri din comunism

Prin 1984, in marile orase din Romania a aparut practic peste noapte o noua forma de divertisment, spectaculoasa si perfect legala: sa mergi la videoteca. Adica sa te duci la o sala micuta, de 40-50 de locuri, unde era amplasat un televizor (color!) conectat la un videoplayer si unde se puneau casete cu filme occidentale recente. Totul, cum spuneam, perfect legal. Se taiau bilete, veneau bani la bugetul local, autoritatile comuniste n-aveau nimic impotriva. Era vorba doar despre un fel de cinematograf mai altfel. Pana cand s-a observat ca e ceva in neregula.
Ce era in neregula? Ei bine, casetele video care se difuzau in aceste videoteci erau aduse de peste granita, din Occident, in mod sigur fara sa se plateasca absolut niciun fel de drepturi de difuzare. Un lucru foarte convenabil pentru autoritati, probabil de-asta si afacerea era permisa.

Doar ca, in scurt timp, pe langa filmele romantice, politiste sau cu arte martiale, au inceput sa se difuzeze si filme sau documentare care nu conveneau din punct de vedere ideologic: filme despre Razboiul Rece, filme de spionaj, filme cu mesaje politice care criticau regimurile comuniste.

A fost momentul in care autoritatile si-au dat seama ca nu au absolut niciun control asupra acestei activitati si ca le-ar fi foarte greu sa verifice si sa cenzureze mii de titluri (plus ca permanent apareau noutati), asa ca au luat decizia logica: au inchis videotecile.

Prea tarziu insa. Romanii prinsesera gustul filmelor occidentale, asa ca afacerea s-a mutat rapid in privat, daca putem spune asa. Astfel, cine avea un videoplayer, de preferat si televizor color, putea sa organizeze o vizionare la el acasa, in sufragerie.

Se dadea vestea in zona, amatorii se anuntau unii pe altii si uite asa se strangeau in fiecare seara 15-20 de oameni, cam toti adolescenti, care se bucurau de un film bun, contra sumei de 10 lei. La inceput, se punea cate o singura caseta, dar apoi oferta s-a dezvoltat: pentru 50 de lei, puteai sa stai toata noaptea si sa vezi 6-7 filme, care acopereau cam toate genurile.

Se mergea pe incredere, in sensul ca toti cei care se strangeau “la video” se cunosteau macar din vedere, de la scoala sau de prin cartier, dar oricum nu exista un pericol real sa ai necazuri daca era prins  ca organizezi asemenea vizionari. Afacerea era atat de profitabila incat se formase o adevarat mafie, cu relatii solide si bine “unse”, o mafie care aducea casetele de peste granita, cu trenul, le traducea, le multiplica si le distribuia apoi in mii de copii in tara.

Povesteste unul dintre cei implicati in aceasta activitate:
„Am organizat o adevarata retea de inregistrari video. Nu lucram singur, lucram impreuna cu alti colaboratori, care si ei, la randul lor se preocupau sa aiba cat mai multe casete de foarte foarte buna calitate. Lucram in medie cu 20 pana la 30 aparate video. Erau legate in retea. Redam pe aparat si obtineam 10 pana la 20 de copii simultan, care urmau calea de raspandire.”

Casetele video se obtineau si se multiplicau, asadar, relativ usor, problema era cu videoplayerele. Aceste aparate erau foarte rare, pentru ca se aduceau din Occident pe diverse filiere sau erau cumparate din shop-uri de cei care detineau legal valuta, astfel ca ele costau cat o Dacie.

A avea un astfel de aparat era pe vremea aceea o culme a bunastarii. Ca o paranteza, exista o filmare realizata in toamna anului 1989 in vestiarul echipei nationale de fotbal, dupa meciul decisiv cu Danemarca in urma caruia Romania s-a calificat la Campionatul Mondial din Italia, unde jucatorii sunt anuntati de un general ca pentru calificare vor fi recompensati cu cate un video! (Urale)

Revenind, afacerea aceasta cu casete video a adus divertismentul dupa care romanii tanjeau, dar ea a avut in mod sigur si un efect mai putin evident.

Tot uitandu-se la filme occidentale, necenzurate, oamenii au luat contact, macar la nivel vizual, cu stilul de viata capitalist, cu abundenta din Vest. Astfel ca dorinta de a avea si ei asa ceva le-a incoltit in minte, a prins radacini solide si, cine stie, poate ca fix aceasta dorinta i-a determinat sa iasa in strada si sa faca o Revolutie. Ironic, nu? Tolerand afacerea cu casete video, regimul comunist si-a grabit practic sfarsitul.

Ce ar mai fi de spus? Dupa 1989, videotecile au impanzit tara, dovedind cat de mare era in realitate cererea pentru filme occidentale. Videotecile au aparut peste tot: pe marile bulevarde, in campusurile universitare, la munte, la mare, la sate. Apoi, in cativa ani, oamenii si-au permis sa-si cumpere videoplayere si au inceput sa functioneze foarte bine centrele de inchirieri de casete video, care au facut si ele gramezi de bani. Anii ‘90…

Astazi avem HBO, Netflix, Youtube, zeci de canale TV. Suntem satui de filme, doar cate un titlu de exceptie ne mai scoate din indiferenta. E o realitate pe care imi vine cateodata greu sa o procesez. Eu tin minte si acum, cu o multime de detalii, primul film pe care l-am vazut, in 1984, la videoteca: Mad Max, cu foarte tanarul Mel Gibson in rolul principal.

Citeste si: Amintiri din comunism. Ce insemna a fi student inainte de 1989? (XVII)