Amintiri din comunism. Ce insemna a fi student inainte de 1989? (XVII)

Amintiri din comunism. Ce insemna a fi student inainte de 1989? (XVII) amintiri din comunismcomunism

Inainte de 1989, se intra foarte greu la facultate. La orice facultate. Drumul spre a deveni student incepea inca din primele clase de liceu si cerea atat munca asidua si numeroase sacrificii, cat si o doza serioasa de inteligenta nativa. Raportat la numarul total de elevi, foarte putini reuseau la examenul de admitere, din acest motiv, atunci cand spuneai ca esti student, erai privit automat cu o admiratie sincera. Apoi, foarte important, faptul ca intrai la facultate nu insemna automat ca o si terminai, asa cum se cam intampla acum.
De ce se intra greu la facultate inainte de 1989? Foarte simplu, pentru ca locurile erau putine si, implicit, concurenta foarte mare.

La Politehnica, de exemplu, unde am dat eu examen in 1988, erau minimum 7-8 candidati pe un loc, indiferent de profil, iar subiectele aveau gradul de dificultate de la “foarte avansat” spre “expert”, altfel n-ar fi fost posibila departajarea elevilor. Toti erau foarte buni, iar niste subiecte mai accesibile ar fi dus, cu siguranta, la o avalansa de lucrari perfecte si de note de 10.

Si la fel se intampla peste tot. Si la ASE, si la Filosofie, si la Agronomie, si la Arhitectura, si la Arte, liderul concurentei fiind insa Medicina. Nu neaparat ca numar de candidati (erau in jur de 10-11 pe un loc), ci ca nivel de pregatire. Cei care se inscriau la admitere la Medicina erau din start niste performeri, dat fiind ca puteau sa recite pe de rost, cuvant cu cuvant, intreg manualul de biologie sau erau capabili sa rezolve probleme de chimie la nivel de olimpiada nationala (de altfel, multi dintre ei erau olimpici).

Prin prisma acestor observatii, este mai clar de ce studentii erau atunci atat de bine vazuti. Faptul ca fusesera admisi la facultate era o garantie ca, la 18-19 ani, stiau deja o gramada de lucruri, inaccesibile omului de rand, si era evident ca ei formau pepiniera viitoarelor elite profesionale ale tarii.

Si, intr-adevar, era vorba despre niste (viitoare) elite. Pregatirea era stricta, cu prezenta obligatorie la cursuri (erai exmatriculat fara discutii pentru cateva absente), iar sesiunile dure, astfel ca, asa cum spuneam in introducere, faptul ca intrai la facultate nu insemna automat ca o si terminai.

Studentii chiar invatau atunci, constienti si de faptul ca media cu care terminau facultatea era vitala: in sistemul repartitiilor care functiona atunci, cei cu medii mari puteau sa opteze pentru un loc de munca in Bucuresti sau in orasele principale ale tarii, cei cu medii mici erau repartizati automat in localitati fara cine stie ce potential sau la sate. Si era foarte-foarte greu sa mai scapi de acolo.

Sistemul descris mai sus contrasteaza puternic cu ceea ce se intampla astazi, cand absolventii de liceu isi depun dosarele la 2-3 facultati simultan, adeseori la intamplare, si sunt admisi fara examen (si fara a invata ceva), strict pe baza notelor din clasele IX-XII sau a posibilitatii de a plati taxa de scolarizare (la privat).

E o situatie care, evident, iti lasa un gust amar, mai ales cand iti dai seama ca prin schimbarea aceasta a sistemului s-a pierdut ceva important: concurenta crancena de acum 30 si ceva de ani era o modalitate de responsabilizare timpurie a copiilor. Acestia intelegeau devreme ce inseamna sa te pregatesti asiduu pentru a atinge un scop, intelegeau valoarea muncii, dar si cat de frumos este sa reusesti strict prin fortele proprii.

E o responsabilizare care ar fi extrem de benefica in ziua de azi. Si nu numai pentru copii.

Citeste si: Amintiri din comunism. Marea greseala a lui Ceausescu (XVI)