Cum sa ajungi cel mai bogat om din lume. Povestea lui Andrew Carnegie

Tags: andrew carnegieindustria oteluluijp morgan

Andrew Carnegie (1835-1919) este omul care a avut o contributie majora la dezvoltarea industriei americane a otelului si care a stiut sa profite din plin de aceasta dezvoltare. Pana in 1901, anul in care s-a retras din afaceri, stransese o avere de aproape o jumatate de miliard de dolari. Si asta doar prin fortele proprii, fara nici un sprijin: cu 50 de ani mai inainte, cand sosise in America, nu era decat un pusti din Scotia care fugise de saracie.

Carnegie s-a nascut in Dunfermline, capitala medievala a Scotiei, in 1835. Tatal sau era tesator si toti se gandeau ca Andrew ii va calca pe urme. Dar revolutia industriala a distrus viitorul acestei meserii: in 1847, cand razboaiele de tesut actionate cu abur au ajuns la Dunfermline, sute de tesatori manuali au ajuns pe drumuri.

Situatia era sumbra. Nu se mai gasea de lucru si, dupa doua incercari nereusite de a castiga bani cu o bacanie si un atelier de reparatii de incaltaminte, familia Carnegie a decis sa isi incerce norocul peste ocean. Asa a ajuns Andrew in Pittsburgh, un oras murdar care pe vremea aceea era principalul producator de otel din tara.

Si-a gasit prima slujba (avea 12 ani) ca bobinator la o fabrica de prelucrare a bumbacului, unde castiga 1,20 $ pe saptamana, si dupa cativa ani s-a mutat la oficiul postal din oras, pe post de curier.

Aici s-a remarcat imediat prin constiinciozitate si prin disponibilitatea de a-si asuma responsabilitati noi, uimindu-i pe toti prin faptul ca stia pe de rost toate strazile din oras, precum si numele si adresele celor mai importanti clienti ai oficiului.

Unul dintre acesti clienti era Thomas A. Scott, director in cadrul companiei Caile Ferate Pennsylvania, care, placut impresionat de ambitia tanarului Carnegie, l-a facut asistentul lui personal, cu un salariu de 35 $ pe luna (“Nici nu stiam cum sa cheltuiesc atatia bani”, va marturisi mai tarziu industriasul.)

Aceasta pozitie i-a permis asumarea si mai multor responsabilitati – exact ce ii placea sa faca – si acumularea de experienta, astfel ca, atunci cand Scott a a fost avansat, Carnegie a fost numit in locul lui director al sucursalei din Pittsburgh.

La inceperea razboiului civil, in 1961, Scott a devenit responsabil cu organizarea transporturilor militare pentru nordisti, iar Andrew l-a secondat. In cei patru ani petrecuti pe acest post a observat ce importanta este pentru industria de razboi productia de otel si a intuit potentialul acestui domeniu.

Ca urmare, dupa incetarea ostilitatilor, nu a ezitat sa isi dea demisia de la Caile Ferate Pennsylvania si si-a indreptat atentia spre compania Keystone Bridge, care se ocupa de inlocuirea podurilor din lemn cu unele din otel. Aici a urcat rapid treptele ierarhice si a ajuns la la un venit anual de 50.000 $, cand inca nu implinise 33 de ani.

Ce a urmat? Carnegie a remarcat faptul ca un englez, Henry Bessemer, pusese la punct un procedeu tehnologic prin care se obtinea un otel mult imbunatatit si a imbratisat ideea. Si-a investit toti banii si s-a imprumutat masiv pentru a putea construi o fabrica de otel langa Pittsburgh, acest pas marcand inceputul afacerilor sale in stil mare.

De aici inainte, drumul sau spre construirea unui imperiu al otelului poate fi caracterizat de doua lucruri:
1) o abilitate extraordinara de a prevedea modul in care va evolua piata;
2) o preocupare aproape sangeroasa pentru reducerea costurilor. “Fii atent la costuri si nu vei avea nici un fel de probleme cu profitul”, obisnuia el sa spuna. Aceasta politica a dus adesea la greve ale muncitorilor, obligati sa lucreze din greu, pe salarii mici, dar imperiul lui Carnegie a rezistat si s-a dezvoltat.

In 1901, compania sa producea mai mult otel decat Marea Britanie. Carnegie insa obosise. Avea 66 de ani si simtea nevoia sa petreaca mai mult timp cu familia, ca urmare a decis sa-si vanda afacerea. Pretul cerut: 480 de milioane $. Finantistul J. P. Morgan a reunit imediat un grup de oameni de afaceri interesati de aceasta achizitie si pretul a fost acceptat. “Felicitari!”, i-a spus Morgan lui Carnegie dupa ce tranzactia a fost finalizata. “Sunteti acum cel mai bogat om din lume.”

Dar batranul intreprinzator nu prea mai era interesat de bani. Considerand ca “omul care moare bogat moare fara demnitate”, s-a orientat spre actiuni de binefacere intr-o multime de domenii, printre care construirea a 2.500 de biblioteci publice si sprijinirea cu bani a unor institutii culturale si de invatamant. Pana la moartea sa, in 1919, donase peste 350 de milioane $.

O intamplare adevarata

Andrew Carnegie era cunoscut si ca un mare filantrop. Printre altele, el sponsoriza anual Filarmonica din New York cu sume consistente.

Intr-un an, insa, cand secretarul Filarmonicii s-a prezentat pentru donatia obisnuita (60.000 $), Carnegie i-a spus: “Stii ceva? De ani de zile va dau bani pentru ca imi place muzica. Dar sunt convins ca in orasul asta mai sunt si alti melomani care isi permit sa faca donatii generoase. Asa ca du-te si pe la ei, strange jumatate din suma si eu iti voi da un cec pentru cealalta jumatate.” Secretarul n-a zis nimic, s-a conformat si a plecat.

Nu mica i-a fost insa surpriza lui Carnegie cand, a doua zi, la prima ora, s-a trezit cu secretarul la usa: stransese cei 30.000 $ si venise dupa restul sumei. Complet bulversat, industriasul s-a tinut totusi de cuvant: a scris pe loc cecul promis, i l-a inmanat omului si nu s-a putut abtine sa nu-l intrebe: “Domnule, e incredibil, cum ai facut? Cum ai reusit sa strangi 30.000 $ in mai putin de 12 ore?”

“Foarte simplu”, a raspuns candid secretarul, “i-am cerut sotiei dvs.”