Slow business
businessromaniavitezaslowbusiness
Timpul inseamna bani, se zice in lumea de business. Altfel spus, intarzierile costa bani. Orice activitate sau orice produs care necesita un timp mai mare de fabricare sau de livrare conduce, in mod logic, la o nota de plata mai "condimentata". Nici macar bunatatile "slow food", atat de la moda in ultima vreme, nu fac exceptie de la regula, desi au in spate o filosofie cu derapaje anti-corporatiste.
Dacă “slow living”-ul e o idee bună în nebunia zilelor noastre, la fel de adevărat e că, pentru a-ți permite acest lux e nevoie, oricum o iei, de “fast business”. Tocmai aici e necazul evidențiat din nou, zilele trecute, de unul dintre cei mai importanți manageri din business-ul autohton, șeful Dacia, Nicolas Maure.
“Este foarte important pentru noi să avem acces cât mai facil către frontiera din Arad şi este o prioritate pe care am comunicat-o Guvernului. Conform calculelor noastre, am economisi 30 de euro pe vehicul dacă ar exista autostradă (de la fabrică la graniţă)”, este citat Maure de presa economică.
La 350 de camioane care trec zilnic poarta uzinei de la Mioveni, pierderea Dacia, e, calculată ochiometric, de câteva zeci de milioane de euro anual. Chiar directorul Dacia spune că economia de 30 de euro pe producția unui autoturism e doar una dintre frânele în calea competitivității Mioveniului cu alte uzine ale Renault, precum cea din Maroc. Dar, globalizând pierderile la nivelul întregului mediu de afaceri, avem de-a face cu o sumă care ar trebui să le dea bătăi de cap guvernanților români.
Dacă mai punem la socoteală retragerea pripită din România a unor investitori de talia Nokia, care invocase la plecare nerezolvarea problemelor de infrastructură care să lege rapid Clujul de Occident, dacă mai punem pierderea unor investitori precum Mercedes, care vizau Trasilvania, dar care au ales până la urmă Ungaria, vedem cu ochiul liber că avem o problemă majoră legată de infrastructură.
Iar problema nu ține, cum am putea crede, de capriciile unor exportatori sau importatori din țara noastră. “Slow business”-ul e o chestiune generală în România. Avem puține legături aviatice între principalele orașe și, oricum, nu orice om de afaceri își permite să sară în avion ori de câte ori are o întâlnire de afaceri la 400 de kilometri de sediul firmei sale. Și atunci nu ai decât două variante: trenul sau autoturismul.
Conform datelor furnizate de CFR Călători, din anii ’30 până azi, trenurile românești nu au câștigat, pe o distanță mare, de genul Cluj-Napoca – București, decât câteva zeci de minute. Dacă apare ceva neprevăzut, ajungi mai târziu decât străbunicul tău! Iar un București – Iași, cu mașini de Poliție plasate, literalmente, în fiecare comună de pe traseu, ajungi să îl faci, dacă e să fii cetățean corect, cu o medie orară ce nu sare cu mult de 50 de kilometri pe oră!
50 de kilometri pe oră: iată un indicator neconvențional pentru mediul de afaceri autohton. La 50 la oră, ajungi rupt de oboseală dintr-o parte în cealaltă a țării, a doua zi nu mai ești bun de nimic, și așa mai departe. Uite așa se mai pierd, pe lângă zecile de milioane de la Dacia, alte și alte zile de muncă, alți și alți neuroni blocați în trafic, alte și alte milioane.
În Germania, de la Munchen la Dortmund mergi lejer cu o medie orară de 120 de kilometri la oră. De-aia ei sunt unde sunt, iar noi suntem unde suntem.
Un produs media marca Rentrop&Straton 
